Teama de moarte, pofta de viaţă, setea de cuvinte

Cotidianul FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG publică pe prima pagină un articol de fond intitulat "Batista Hertei Müller", pornind de la discursul rostit de scriitoarea laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, în avanpremiera zilei de 10 decembrie, cînd cea mai rîvnită şi prestigioasă distincţie îi va fi înmînată. Un premiu care, scrie autoarea articolului, demult nu a mai avut strălucirea de care are parte acum. Aceasta, între multe altele, şi fiindcă prin măiestria ei literară, laureata a reuşit să străpungă cercul diabolic, vicios, în care spaima şi opresiunile unei dictaturi îşi închid victimele.

Afirmam încă de cînd i-am citit primele texte, că Herta Müller face parte din categoria foarte rară a acelor scriitori care, cu cuvintele lor, pot schimba faţa lumii sau, altfel spus, transfigura chipul şi înţelesul celor mai simple fiinţe şi lucruri.

V-aţi imaginat vreodată că doar cuvîntul batistă, de pildă, plasat, într-o propoziţie, ar putea avea un alt înţeles decît cel obişnuit, pentru toţi cei cărora dictaturile le-au răpit şi le răpesc demnitatea?

Convingătoarea şi emoţionanta probă a transmutaţiei intimului şi banalului pătrat de pînză în suport, simbol şi mărturie a dramaticelor întîmplări ale vieţii – a oferit-o sincer, discret şi în acelaşi timp, virtuos şi emoţionant, Herta Müller deunăzi, cînd în ajunul luării în primire a Pemiului Nobel pentru Literatură, a dat citire, conform tradiţiei, la Stockholm, prelegerii laureatului.

Ai o batistă? – este întrebarea care fisurează digul tăcerii, operînd breşa prin care-şi croiesc tot mai larg drum, la vale, apele amintirii.

Este întrebarea cu care începe discursul, este întrebarea aparent inofensivă pe care i-o adresa mama copilei, ori de cîte ori aceasta ieşea din casă, obligînd-o să se reîntoarcă spre a-şi lua cu sine batista, dar este şi întrebarea pe care, cu puţină vreme înainte de a emigra, Herta Müller însăşi, i-a adresat-o, la rîndul ei mamei, cînd poliţistul satului a venit s-o sechestreze. Între aceste două episoade, se arcuieşte propria ei poveste de viaţă, în care sunt inserate şi fragmente din vieţile celorlalţi, membri ai familiei, prieteni.

Vîrtejul amintirilor, „cercul ” pe care fiecare cuvînt îl iscă pe suprafaţa şi în străfundurile unei memorii marcate, traumatizate de experienţa dictaturii, constituie, într-un anume fel, şi unul din mecanismele secrete ce generează în cazul Hertei Müller, literatura.

Ce nu poate fi spus, poate fi scris, afirmă autoarea în prelegerea ei, mărturisind că a reacţionat la spaima de moarte prin pofta de viaţă, prin setea de cuvinte.

Doar vîrtejul lor i-a putut capta starea de spirit şi de suflet.

Herta Müller introduce în discursul ei şi fragmente din poemele colaj, unul dedicat poetului Oskar Pastior, cel de-al doilea, destinat indirect, mamei care, sechestrată de miliţianul satului, neavînd ce face în biroul urît şi murdar, se decide să şteragă praful, să spele podelele.

Intrebată mult mai tîrziu de fiica ei, stupefiată la auzul acestei întîmplări, cum de a putut face aşa ceva, răspunsul mamei sună cît se poate de simplu: şi-a căutat de lucru pentru ca timpul să-i treacă mai uşor. Apoi, biroul era atît de murdar…Îl curăţase slujindu-se şi de batista bărbătească, luată în grabă, înaintea arestului, din sertarul cu batiste al familiei.

Mult mai tîrziu i-a fost dat Hertei Müller să priceapă, cum singură mărturiseşte, că umilindu-se de bună voie, mama ei şi-a salvat de fapt demnitatea, în arest.

Şi este foarte posibil, îşi încheie Herta Müller discursul, ca cel care rosteşte cuvîntul batistă să nici nu se mai gîndească la o batistă ci la acuta însingurare a unor semeni.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz