Tensiuni contenite

Gestul de astăzi al președintelui Iohannis definește foarte bine întreaga ambianță politică, această stare de pace relativă și de tensiune permanentă. Președintele a promulgat legea Bugetului, dar în același timp a ținut să formuleze câteva avertismente: ”ţara noastră înregistrează cele mai ample deviaţii ale deficitului structural dintre toate ţările Uniunii Europene. Această dinamică demonstrează că, în următorii ani, România trebuie să facă eforturi serioase pentru a reveni pe calea disciplinei fiscal-bugetare. Bugetul anului 2018 ignoră însă necesitatea unei asemenea schimbări de direcţie, asumată în principiu de către Guvern prin Strategia fiscal-bugetară pentru perioada 2018-2020”.

Coabitarea se vădește prin urmare, pe mai departe, destul de tensionată și încă nu știm ce ne va mai rezerva viitorul. Tensiunile s-au răsfrânt și asupra partidului majoritar în care propriul premier începe să fie privit cu suspiciune din cauza liniei de compromis pe care a adoptat-o, căci în destule momente, Mihai Tudose pare, surprinzător, mai apropiat de Iohannis decât de PSD.

E clar însă cel puțin un lucru. Din februarie începând, din perioada manifestațiilor din Piața Victoriei, puterea a fost împărțită în România, deciziile guvernamentale părând să fie, în destule privințe, locul unui compromis care nu a fost însă niciodată transparent. De ce o măsură sau alta nu s-a mai aplicat sau de ce s-a amânat, de ce au apărut schimbări de poziție, nu a fost clar întotdeauna. Președintele a fost în schimb mai conciliant, a evitat să mai apară în mijlocul manifestanților și a vorbit, de la un punct încolo, extrem de puțin. Manifestațiile însele și-au pierdut vigoarea și, așa cum se întâmplă când se ivește o criză, în sânul lor au apărut divergențe.

În sfârșit, faptul că premierul Tudose s-a întâlnit cu o delegație a manifestanților a fost un gest la fel de derutant ca întreaga sa vorbire prin care evită să ofere explicații clare. Ne vom îndrepta către un nou conflict al alianței guvernamentale cu propriul premier? Nu putem spune, dar nu este deloc exclus, deși Mihai Tudose pare mai bine pregătit să reziste în acest mediu ambiguu. Comunicarea sa publică este de altfel, întotdeauna, un model de ambiguitate, căci iată ce putea spune el după conversația cu grupul de contestatari care îi ceruseră să blocheze aplicarea legilor justiție: ”Nu poţi să vorbeşti azi despre aşa ceva, legile respective neexistând (...) Să treacă de Curtea Constituţională, să treacă de promulgare şi atunci nu este un mecanism firesc ca structura executivă, în loc să pună în aplicare ceea ce spune legiuitorul, Parlamentul, să înceapă să se joace cu să suspende, să proroge, să le modifice. Nu e în regulă, chiar nu e, ăsta nu mai e stat” (România TV).

Există oare un reflex al acestei situații de tensiune contenită asupra politicii externe a României? La prima vedere am spune că nu și că, de data aceasta (nu a fost mereu cazul în trecut), diplomația românească vorbește pe o singură voce. Riscul unor disensiuni viitoare există însă și el rezidă în tensiunile tot mai puternice dintre principalii parteneri externi ai României.

România s-a plasat cu prudenţă, dar cu destulă claritate totuși mai curând de partea SUA, ceea ce nu înseamnă nimic astăzi când Germania și Franța tatonează abia o nouă alianță strategică cu dimensiune militară, dar care va începe să însemne ceva din clipa în care nucleul ”strategic” european va prinde contur și va pune în joc resurse mai importante. Decizia Satetelor Unite privind Ierusalimul a creat o nouă falie între țărmurile Atlanticului, care va provoca țările mici la o alegere dificilă. Am văzut de altfel că liderul PSD, Liviu Dragnea, a cerut diplomației românești să accepte de pe acum mutarea ambasadei la Ierusalim, în timp ce toți ceilalți actori implicați au tăcut, definind astfel o falie virtuală, care nu așteaptă decât prilejul potrivit.

Horațiu Pepine