Teodor Baconschi şi noua vitrină creştin-democrată

Se spune că Teodor Baconschi ar putea fi un candidat la şefia Partidului Democrat Liberal sau, în orice caz, unul dintre viitorii lideri de prim plan. Dar acest lucru este mai puţin important decât proiectul său politic.

Ce ar putea fi, aşadar, creştin-democraţia românească? Deocamdată, este o promisiune neîmplinită. Lansată ca formulă de ţărănişti în 1990, creştin-democraţia nu şi-a găsit un conţinut politic propriu, fiind suplinită de tradiţionala coabitare dintre stat şi biserica ortodoxă. Preocupările conservatoare şi tradiţionaliste au fost asumate într-o oarecare privinţă de toate partidele, fiind practic depolitizate. Dacă FSN, mişcare puternic laicizantă, a ridicat mai multe obiecţii, celelalte partide, inclusiv PDSR-ul lui Ion Iliescu, au sfârşit prin a asuma o doză de conservatorism. Proba evidentă a fost votul privitor la obligativitatea religiei în cursul primar.

Dacă iniţial inspiraţia creştină a fost adusă în parlament de deputaţi ţărănişti, precum poetul Ioan Alexandru, care a instalat un crucifix în sala de şedinte a Camerei Deputaţilor, mai târziu tonul pios şi reverenţa faţă de Biserică au devenit ceva comun, un soi de koinè al „bunului politician" de etnie română. „Creştin-democraţia“ s-a dizolvat practic într-o ambianţă de consens patriotic, încetând să mai existe ca preocupare politică distinctă.

Apariţia unui think tank politic creştin-democrat şi a unei noi orientări politice cu aceeaşi culoare trezeşte, evident, interes. Atâta doar că, din păcate, Teodor Baconschi n-a vorbit despre proiectul său decât în termeni prea generali şi n-a putut evita o anumită neîncredere: în definitiv, ce l-a împiedicat să enunţe un număr de obiective politice concrete care să orienteze activitatea viitoarei grupări şi să coaguleze un electorat propriu? În ciuda unor discursuri bine articulate intelectual, Teodor Baconschi a lăsat spaţiul acţiunii politice propriu-zise complet neacoperit.

În golul acesta, putem încerca să clarificăm condiţiile generale în care ar putea evolua o politică creştin-democrată românească.

În general, creştin-democraţia este un produs al societăţii laicizate şi, ca atare, nu recurge la adevărurile creştine fundamentale decît ca subtext şi într-o modalitate flexibilă, care nu intră într-un conflict radical cu sensul general al modernizării. Cel puţin, aşa cum a apărut ea în vestul Europei, creştin-democraţia este mai curând o formă de conservare a unor tradiţii comunitare, a unui stil de viaţă privitor la relaţiile sociale şi la stabilitatea mediului familial. Creştin-democraţii au în principiu oroare de individualismul şi ritmul trepidant al marilor metropole cosmopolite şi, de aceea, se poate afirma că politica creştin-democrată este proprie provinciilor şi că este, într-un anumit sens, chiar provincialismul ridicat la rang de politică. De aici derivă, desigur, şi dorinţa mai pronunţată a comunităţilor tradiţionale de a se guverna singure, de a nu ceda iniţiativa unei puteri centrale, care nu doar că uniformizează prin norme birocratice, dar lasă şi breşe largi pentru acţiunea capitalismului mondializat. La acest capitol, între creştin-democraţi şi antiglobaliştii de sursă stângistă, există o apropiere care îi intrigă mereu pe liberali. Dar creştin-democraţii sunt mai sensibili decît oricine la distrugerile şi dislocările provocate de procesul globalizării.

În România, în ciuda diferenţelor istorice binecunoscute, există cu siguranţă un potenţial pentru o politică de acest tip, atâta doar că el trebuie identificat şi, mai cu seamă, asumat aşa cum este el. Au apărut, de exemplu, în România, destule asociaţii iniţiate de laici şi clerici deopotrivă, care asumă o misiune creştină militând împotriva avortului, sinuciderii asistate medical sau traficului de organe, care au iniţiat proiecte filantropice şi care, nu în ultimul rând, administrează case de copii orfani.

Se manifestă pe alocuri idei regionaliste şi apar propuneri privind o nouă împărţire administrativă care să pună mai bine în valoare tradiţii comunitare ameninţate în fiecare zi. Dar, nu în ultimul rând, se manifestă în România ultimilor 20 de ani, un viguros curent intelectual conservator şi antiglobalist care caută afirmarea valorilor locale (de tradiţie creştin-ortodoxă) perdante sigure într-o competiţie cu arta globală, tot mai uniformă şi mai subtil intolerantă.

Acesta este unicul teren pe care poate evolua o creştin-democraţie românească şi întrebarea este dacă Teodor Baconschi este pregătit să preia aceste mesaje şi să iniţieze conexiuni şi întîlniri care nu sunt deloc lipsite de dificultăţi.

De exemplu, sunt pregătiţi viitorii creştin-democraţi să lupte împotriva centralismului tradiţiei etatiste româneşti şi să dezmintă astfel o serie întreagă de pseudo-adevăruri patriotice? Sunt pregătiţi să asume câteva puncte de bază din agenda atâtor asociaţii creştine? O politică creştin-democrată nu ar putea ocoli preocupările acestor nuclee ale societăţii civile, care, dintr-o prejudecată laicistă, nu sunt destul de vizibile.

De exemplu, aceste comunităţi cu orientare tradiţionalistă, sunt ostile faţă de un proiect minier ca acela de la Roşia Montană cu argumente mai puţin teologice şi derivând mai curând dintr-o anumită inituiţie originară asupra vieţii. Mina va distruge ceva preţios, care nu este cu adevărat vizibil decât pentru cei cu sensibilitate conservatoare. Dar este pregătit Teodor Baconschi să preia mesajul acesta, dezminţind politica liberală a întregului partid?

E greu de spus. Fostul diplomat şi recentul om politic nu a spus, de pildă, nimic nici despre legea pensiilor, lăsând spaţiu liber unui liberalism ostil faţă de modelul familiei tradiţionale.

Aceste tăceri, amânări sau omisiuni, arată însă riscul ca noua orientare creştin-democrată să rămână o simplă operaţiune de marketing politic.

Autor:Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder