Termopane şi Capone

Adrian Năstase nu e primul lider debarcat sau la putere acuzat, judecat şi, dacă justiţia îşi va face treaba cum trebuie, iar probele şi mărturiile existente îşi dovedesc consistenţa, condamnat probabil pentru luare de mită.

In America politica externă a preşedintelui Bush s-a văzut subit debusolată de o victorie a opoziţiei obţinute de democraţi nu doar din pricina tacticilor deficitare adoptate în Irak, ci şi a congresmenilor conservatori prinşi cu mîţa în sac.

Poftele de profit ilicit, fie sexual, fie pecuniar, au şi ele preţul lor, mai ales dacă cei ce la cad pradă sunt demnitari. Nici preşedintele Israelului nu face excepţie. Chiar şi cancelarul Kohl s-a văzut la un moment dat condamnat, pe bună dreptate, deşi nu băgase nicio marcă în buzunar, întrucît autorizase crearea de conturi negre, pentru donaţii neoficiale, în beneficiul propriului său partid. Un delict grav avînd în vedere că în acest fel şi-a perpetuat guvernarea cu ajutorul unor mijloace necinstite.

Cazul Năstase - singular şi simbolic

Că Năstase s-a simţit multă vreme bine în compania baronilor locali, pe care ani la rînd nici cu o floare nu i-a atins, se ştie. Dar acest fapt e mai puţin important. Altele sunt motivele pentru care cazul fostului premier român e singular şi de un simbolism a cărui importanţă nu poate fi supraapreciată. E singular, pentru că este pentru prima dată că un fost şef de guvern român e tradus în justiţie. Şi e simbolic, pentru că de tratarea acestui dosar depinde credibilitatea viitoare a justiţiei şi a clasei politice româneşti.

S-a afirmat - şi nu fără motiv - că Năstase a patronat un întreg sistem mafiot şi că a profitat, spre a se căţăra la putere şi a se menţine la cîrmă, de structuri putrede şi de influenţa unor indivizi corupţi pînă în măduva oaselor. Sub şefia lui şi a unei Rodica Stănoiu cu o prestaţie de un ridicol patetic şi de o incredibilitate patentă, justiţia s-a dovedit mai oarbă decît Homer, mai comică decît un rîs homeric şi mai părtinitoare decît zeii arbitrînd trucatul război greco-troian. In timpul mandatului său, partidul-stat pesedist s-a îngrăşat, hienele nomenclaturisto-securiste au dus-o ca-n sînul lui Avram, cîţiva miliardari şi-au însuşit averi depăşind PIB-ul unor ţări întregi, majoritatea românilor ajungînd concomitent în sapă de lemn.

In răstimp, a răsărit ditamai vila în Zambaccian. Nonagenarele mătuşi Tamara şi-au dovedit geniul la capitolul tranzacţii comerciale complicate. La rîndul ei nevasta premierului a redus corpul diplomatic, instituţii, parlamentari şi funcţionari publici la rangul de lachei însărcinaţi să-i facă, avantajos, cumpărăturile. Prima doamnă a ţării nu s-a jenat se pare să expedieze, pe căi obscure, sume importante în dolari în China, pentru a-şi satisface interesul. Ei şi?

Dosar motivat politic?

S-a obiectat că alţii ar fi fost mai răi. Chiar şi preşedintele şi-a permis să-i arunce lui Năstase un oscior moral, sugerînd că tevatura în jurul ex-liderului pesedist ar fi caraghioasă dacă e generată doar de nişte termopane. S-a afirmat că soţia lui n-ar avea ce căuta în dosarul Adrian Năstase, că locul ei n-ar fi la Curtea Supremă, că DNA şi-ar fi depăşit atribuţiile şi alte marafeturi similare. Simţindu-se încolţit, inculpatul a contraatacat pe front larg la televiziuni. Năstase a afirmat locvace, dar confuz, că ar fi victima unei înscenări politice. A cui? A tuturor, a guvernării, a propriului partid, a unor martori care, potrivit lui, ar minţi şi a unei justiţii dirijate de la Bruxelles. Or, n-a existat niciodată înaintea lui Năstase un premier al României care, în timpul mandatului său, să fi fost atît de răsfăţat de elita politică şi de birocraţia Uniunii Europene.

Realitatea e, că, prin implicaţii, dosarul Năstase este pînă la urmă şi unul politic, devreme ce vizează decapitarea fie şi doar simbolică, a unuia din capetele multicefalului balaur, care s-a hrănit vorace din roadele muncii românilor în ultimele decenii. Desigur că, şi-n cazul său, funcţionează prezumţia de nevinovăţie. Iar verdictul politic în dosarul Năstase l-au dat oricum, alegătorii. Miza traducerii lui în justiţie e însă nu atît Năstase cît sistemul şi în special justiţia însăşi. Se va dovedi ea în stare să ţină piept presiunii monstrului postcomunist, exercitată prin fumigene în presă, şantaje şi combinaţii ale celor pe care căderea fostului premier i-ar putea antrena în hău? Sunt unii români mai egali decît alţii? Sau legea a devenit, în fine, lege, aceiaşi pentru toţi?

Problema nu e insignifianţa piticilor de grădină şi a termopanelor. În fond şi justiţia americană şi-a demonstrat capacitatea de a combate Cosa Nostra, condamnîndu-l pe Al Capone, după o luptă aparent sisifică nu pentru notoriile lui crime odioase, pe care nu le-a putut proba, ci, aşa cum s-a putut, pentru mizilicul unei simple evaziuni fiscale.

Cît despre aspectul politic al procesului său, Năstase însuşi şi-a politizat dosarul. Nimic nu poate fi mai grav decît să sugerezi, ca demnitar politic, că proprii tăi colegi de partid au greşit acceptînd să fii deferit justiţiei, fără să se gîndească la consecinţele neplăcute pentru restul clasei politice şi efectele în cascadă ale acestei decizii. Fostul premier îşi reiterează astfel apelul implorînd, în ceasul al 12-lea, imixtiunea politicului în favoarea sa şi îşi admite ca atare indirect complicitatea cu un sistem în care, sub conducerea lui, norma supremă era ingerinţa politică în afacerile justiţiei.