Timpul fotbalului şi teroarea

Pare foarte clar că nu e. Cu aproape o sută de mii de poliţişti şi alţi agenţi de securitate, pentru cazul în care UEFA şi autorităţile au reuşit să-i numere pe toţi cei, oficial, 82 de mii de oameni, angajaţi să furnizeze securitate campionatul european de fotbal, e greu să se evite întrebarea cheie. Ce anume prevalează? Euforia? Sau teroarea? Ca să parafrazez titlul unui articol despre debutul marelui spectacol fotbalistic, transmis de postul naţional german, Deutschlandfunk.

Experţii sunt de acord că pericolul unui atentat terorist la Paris ori aiurea, în Franţa sau în Europa, în timpul acestui campionat şi într-o epocă de "public viewing" rămâne enorm. Varii firme particulare de securitate au refuzat să păzească obiective civile pariziene, alte trei sute au avansat oferte suspecte de terorism şi extremism, refuzate, ca atare, de serviciile secrete franceze.

Pare evident că, în rândul celor care lucrează în mod responsabil cu informaţiile şi îşi petrec bună parte din timp observând evoluţia jihadismului pe scenele politice europene, terorismul ar trebui să fie tema primordială. Aşa stau lucrurile şi pentru că subiectul domină, în emisfera apuseană, conştientul ori subconştientul unui număr de miliarde de oameni, chiar dacă, după foarte prostul obicei european, sângerosul atentat terorist palestinian comis miercuri la Tel Aviv a trecut, vai, neobservat de mult prea mulţi.

N-a suscitat, oricum, atenţia şi condamnările pe care le-ar fi presupus şi meritat, în ciuda celor patru civili israelieni, între care mama de 39 de ani a patru copii, proaspăţi orfani, care alcătuiesc o parte din bilanţul victimelor directe ale acestui abominabil act terorist palestinian. Chiar crede cineva că asasinarea acestor oameni nevinovaţi e mai puţin revoltătoare decât crimele teroriste de la Paris şi Bruxelles? Când nu e vorba de antisemitism, această în fond stranie lipsă de atenţie europeană la o tragedie nu doar israeliană, ci globală, nu e doar semnul unei imorale şi foarte pernicioase indiferenţe, ci şi al unui egoism stupid şi sinucigaş.

Din cauza egoismelor parohiale, oarbe la imposibilitatea contracarării fenomenului global al terorismului de pe poziţii naţionale, ca şi din pricina unor lideri politici şi de opinie insuficient de adecvaţi la pariurile actuale, neamurile europene din România şi până în Franţa, din Grecia şi până în ţările baltice şi scandinave au rămas expuse unor primejdii mortale. N-au reuşit nici până acum, de pildă, să-şi amelioreze decisiv cooperarea în materie de luptă antiteroristă şi de schimb de informaţii secrete, ori, demers esenţial, să-şi armonizeze legislaţiile, adaptându-le ameninţărilor şi riscurilor jihadiste.

Or, dacă „pentru toate există o vreme, şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său:/ un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;/ un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca; un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi;/ un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde...” e limpede un lucru. Nu e timp, în principiu nici de fotbal, nici de distracţii frivole, care să adune pe străzi mase de oameni expuse oricărei centuri de aşa-zis "martir", în speţă, de atentator sinucigaş.

În principiu e clar că e aşa. Dar în realitate lucrurile ar trebui privite mai nuanţat. Căci a se renunţa la Campionatul European, ori la a se savura bunătăţi într-o cafenea din Tel Aviv, Paris, Bucureşti, ori Berlin, înseamnă a li se oferi pe tavă teroriştilor o enormă şi nemeritată victorie propagandistică.

Ţelul suprem al jihadismului e edificarea unei societăţi patriarhale monomane. Am calificat mentalitatea teroriştilor, într-un eseu din octombrie 2001, ca fiind una „deşertică”. În capetele şi sufletele liderilor al Quaidei, ca şi, mai nou, în cele nu mai puţin pline de ură ale membrilor şi membrelor de frunte ale Statului Islamic, precumpăneşte pustiul. Deşertul e monodimensional şi monocromatic. E terenul severităţii fruste, spaţiul pitic al parcimoniei, invidiei, geloziei şi ostilităţii, al zelului ascetic şi al fanatismului rudimentar la culme.

De aceea jihadiştii suportă greu orice trece de înălţimea cocoaşei cămilei. De aceea s-au aşarnat din 1993 încoace să dărâme turnurile gemene ale WTC din New York, simboluri eterne ale unei civilizaţii mândre, a pluralismului, a libertăţii, demnităţii şi diversităţii. De aceea se chinuie obsesiv, de vreo jumătate de veac încoace, să tot doboare, ori cel puţin să deturneze avioane de pasageri. Care au prostul obicei de a zbura la mare înălţime, sustrăgându-se astfel controlului perpetuu complexaţilor fanatici ai totalitarismului islamist, roşi in corpore de ideea fixă a omnipotenţei, care le tot scapă, deşi o consideră promisă şi garantată în termenii religiei lor.

Nu e cazul să li se facă plăcere acestor spectre sinistre propagând prin blasfemie practica exterminării omului de către om în numele Creatorului. Mai bine permitem celor 44 de picioare adunându-se pe lângă ale arbitrilor să se dueleze pe un gazon pentru o minge împinsă între două porţi în numele unor culori naţionale cărora, în inconştienţa lui, progresismul le solicită tot mai violent, mai relativist şi postmodern, să pălească şi să dispară, dimpreună cu religiile, cât mai grabnic din scenă.

Or, tocmai revigorarea acestor culori ar fi de natură să întărească, benefic, patriotismul europenilor, redând forţă unor apartenenţe tot mai precare. Slăbiciunea lor le oferă teroriştilor şi propagandiştilor antidemocraţi de la Kremlin, ca şi populiştilor şi extremiştilor de stânga şi de dreapta, pe care-i suţine Moscova, prilejul de a transforma crizele identitare în sursă de susţinută agitaţie antiliberală şi antioccidentală, de permanentă revoluţie neotroţkistă sau neonazistă.

Încât, dacă e „un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase; un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi;/ un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî; un timp pentru război şi un timp pentru pace”, sunt de acord că, fără să lăsăm din mână spada, a venit şi o vreme de altceva.

De a ne bucura de meciul de la Paris. Şi de modul nostru americano-european de a trăi.