Tratatele de la Roma

Imaginea pe care şi-o fac cei mai mulţi europeni despre Uniunea Europeană e foarte abstractă. La mulţi predomină prejudecăţile. De îndată ce aud de UE, se gîndesc la monstrul din Bruxelles, la eurocraţi şi o birocraţie debordantă. UE şi capitala ei belgiană sunt foarte departe de cetăţenii europeni. E greu să-ţi imaginezi ce se întîmplă acolo, cum se iau deciziile....

Se vorbeşte tot mereu de pierderea identităţilor naţionale şi de nivelările egalitariste europene. Dar cetăţenii UE au primit multe din partea UE. Astfel încît dacă n-ar exista UE, ea ar trebui inventată

Uniunea Europeană e o confederaţie de state unică în istorie şi singulară în termenii succesului ei. Uniunii i se datorează faptul că statele ei membre nu mai poartă războaie şi pot prospera economic. In raport cu alte regiuni ale lumii, Uniunea Europeană e un model de stabilitate regională şi de integrare. Li se cuvine recunoştinţă bărbaţilor şi femeilor care au acum 50 de ani au dat dovadă de multă viziune şi fantezie politică şi au pus bazele Comunităţii Economice Europene şi ale Comunităţii Atomice Europene.

Revoluţia politică în partea pe atunci liberă a Europei începuse însă cu 6 ani înainte, prin crearea comunităţii europene pentru oţel şi cărbune, aşa-numita „Uniune Montană”, care a deschis drumul împăcării Franţei şi Germaniei. Din ruinele războaielor mondiale s-a ivit în următorii 50 de ani o comunitate de state cu 27 de ţări membre şi cu o jumătate de miliard de locuitori, pentru care avantajele pieţii interne, ale uniunii economice şi monetare, ale unei politici de externe comune şi ale unei neîngrădite libertăţi de ciruclaţie sunt de la sine înţeles. E poate mai mult decît au visat părinţii fondatori Jean Monnet, primul preşedinte al Uniunii Montane, Robert Schumann, pe atunci ministrul de externe al Franţei şi primul cancelar federal, Konrad Adenauer.

Dar visul continuă. Azi ar trebui să visăm din nou că vom avea parte de Statele Unite ale Europei, care vor limita şi mai mult interesele naţionale. Constituţia europeană, care părea să fi eşuat e doar un prim pas în această direcţie. UE continuă să se afle în criză. Dar o privire îndreptată spre trecut arată că Uniunea a ieşit de regulă întărită din crizele pe care le-a traversat.

Franţa era să arunce în aer Piaţa Comună, opunîndu-se în anii 60 adoptării deciziilor cu vot majoritar. Epoca aşa-numitei euro-scleroze, în care statele naţionale nu s-au mai arătat dispuse să delege competenţe Pieţii Comune, aproape că a paralizat-o în anii 70 şi 80.

Abia la sfîrşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 proiectul s-a relansat. Preşedintele francez de atunci al Comisiei Europene, Jaques Delors, fostul preşedinte al Franţei, Francois Mitterand şi fostul cancelar Helmut Kohl au pus bazele Pieţii Interne. A urmat adoptarea monedei unice, iar apoi a căzut Cortina de Fier.

Ideea europeană nu va eşua din pricina crizei ei constituţionale sau a eurooboselii. Nu poate eşua, pentru că n-are alternativă.

Fireşte, sporirea numărului membrilor ei la 27 a făcut Europa mai puţin transparentă şi mai încă şi mai puţin guvernabilă. Dar tocmai cooptarea statelor central-şi esteuropene era lipsită de alternativă. Doar perspectiva aderării putea aduce stabilitate şi un început de prosperitate în fostul bloc răsăritean.

Visul unei Europe unite în libertate a început aproape să se realizeze. Aproape, fiindcă lipsesc din Uniune ţările balcanice, care mai trebuie integrate rînd pe rînd. Dar întrebarea dacă trebuie să adere şi Turcia, Ucraina, Moldova sau Georgia divizează spiritele.

Istoria UE e un suiş şi un coborîş continuu. Şi aşa va rămîne. Dar, în ciuda reculurilor Europa va continua să se integreze. Acuzele privind nemăsurata foame de competenţe a Europei, formulate de fostul preşedinte al Germaniei, Roman Herzog, nu vor schimba mare lucru. Trist e că unele guverne, precum cel polonez, ori politicienii aflaţi în campanie electorală în Franţa fac atmosferă, criticînd pe nedrept UE.

Euroscepticismul are tradiţie. Revista Der Spiegel îşi bătea joc în 1957 de precipitarea cu care au fost negociate Tratatele de la Roma, ce puteau avea efecte economice negative. Chiar şi Adenauer a admis că nu ştia prea exact ce documente a semnat.

E posibil ca nepoţii noştri să trăiască peste 50 de ani într-un stat european unitar, cu un guvern şi un parlament comun prin intermediul cărora să fie în stare să supravieţuiască într-o lume a concurenţei pentru resurse şi apă. Este o utopie? Nu. Acum 50 de ani n-a putut prevedea nimeni actuala UE, şi totuşi noi putem s-o celebrăm.