Tratatul de la Kyoto - lungul drum de la ratificare la aplicare

Acum, înainte de summitul G8 şi sub preşedinţia germană a Uniunii Europene, documentul a revenit în atenţia opiniei publice. Şi asta pentru că Germania şi statele comunitare sunt considerate exemple, atunci când este vorba despre protecţia mediului.

De fapt, există mai multe aniversări pentru Tratatul de la Kyoto: cu aproape 10 ani în urmă, la 11 decembrie 1997, protocolul era elaborat în oraşul japonez Kyoto. Documentul trebuia să intre în vigoare imediat după ce minimum 55 de state, care emit peste 55 la sută din totalul noxelor la nivel mondial ar fi ratificat textul. În 2002, la 23 mai, cerinţa era îndeplinită, o dată cu semnătura Islandei. Dar, cel mai mare poluant stat din lume, dacă ne referim la emisiile de dioxid de carbon, nu a ratificat Tratatul, situaţie regratată şi de ministrul german al mediului, Siegmar Gabriel.

„Ţelul nostru este ca până în 2020, să reducem cu 40 de procente emisiile de gaze nocive, dar vrem ca acest lucru să fie acceptat şi de restul ţărilor, mai ales de cele industrializatePer total, este nevoie de o reducere cu 30 la sută a noxelor, până 2020 şi cu 50 de procente până în 2050. Statele industrializate trebuie să fie un exemplu, pentru a convinge şi guvernele ţărilor în curs de dezvoltare”, amintea Siegmar Gabriel înaintea summitului G8.

Situaţia cea mai gravă este cea din Statele Unite ale Americii. Guvernul Clinton a semnat protocolul, dar sub conducerea lui Bush, ratificarea Tratatului de la Kyoto este vehement respinsă, deşi Statele Unite emit cele mai multe noxe la nivel mondial. Protocolul a fost în pericol, atât timp cât guvernul Bush a refuzat să accepte scopul iniţial al documentului. Doar după ce Rusia a semnat, în noiembrie 2004, nimic nu a mai putut opri legalizarea Tratatului de la Kyoto. Semnătura Rusiei nu a fost greu de obţinut. Cifrele din 1990 nu sunt semnificative şi după acea perioadă multe uzine poluante au fost închise din motive de rentabilitate, aşa încât Rusia poate vinde chiar drepturi de emisie altor state, fără a investi direct în tehnologia de protecţie a mediului.

Se pare însă că şi Statele Unite ale Americii întreprind mai mult, după cum amintea recent ministrul federal al mediului, Siegmar Gabriel: „Actuala administraţie Bush este un partener de negociere extrem de dificil. Dar constataţi că în Statele Unite există deja primii guvernatori şi primele state care devin active – primarul din New York a pus bazele unui parteneriat interstatal care să vegheze la protecţia mediului, pe aceleaşi baze ca şi în Europa, printr-un sistem de comerţ cu drepturi de emisii. Există în Statele Unite giganţi, ca şi Bursa de altfel, care au trimis preşedintelui o scrisoare, cerându-i să acţioneze. Asistăm deci la acţiuni în Statele Unite ale Americii”.

Doar cu acţiuni nu se pot realiza însă prea multe. Ţări cu economii ambiţioase, precum India şi China, sunt direct responsabile de distrugerea mediului înconjurător. Şi, este din ce în ce mai evident că oamenii sunt direct implicaţi în menţinerea sau distrugerea climei. Încălzirea globală, topirea gheţarilor, uragane precum Catrina şi tot mai multe catastrofe climatice sunt provocate de efectul de seră, după cum susţin şi experţii Naţiunilor Unite în cel mai recent raport.

Şi, cum se întâmplă de obicei, ponoasele le trag săracii: urmările secetei, ale inundaţiilor sau ale capriciilor naturii îi afectează pe locuitorii din statele în care compensaţiil esunt o mare necunoscută.