Trecutul totalitar cotropeşte din noua actualitatea germană

Discuţiile s-au perpetuat şi după retractarea controversatelor afirmaţii. Iniţial Oettinger a refuzat să dezavueze reabilitarea pe care i-o oferise verbal defunctului său predecesor. Dar şefa partidului conservator din care face parte liderul din Stuttgart, cancelarul Angela Merkel, l-a scuturat pe imprudentul politician, obligîndu-l să revină la sentimente mai bune. In consecinţă, Oettinger şi-a cerut scuze şi s-a distanţat de propriul său discurs funerar, în cursul căruia îl calificase pe Filbinger drept un „adversar al regimului nazist”.

In fapt, istoricii au stabilit clar că, departe de a fi fost un disident în taină, Filbinger a fost membru al trupelor de bătuşi şi de asasini SA, membru al partidului nazist şi semnase ori ceruse condamnări la moarte în calitatea sa de judecător şi procuror al regimului hitlerist. Ceea ce pe Oettinger nu l-a împiedicat să declare contrariul, la funeraliile fostului premier al Landului Baden Wuerttemberg. Indignarea iscată de această cruntă falsificare a istoriei, comisă în bătaie de joc faţă de adevăraţii adversari ai regimului nazist şi de victimele acestuia n-avea cum să nu cuprindă segmente largi ale societăţii şi întreaga clasă politică. Intre altele şi pentru că subiectul vizează cel mai traumatizant capitol al istoriei germane.

Consternarea a luat proporţii în Germania, după ce aripa conservatoare a grupului său regional creştin-democrat a aplaudat la scenă deschisă alocuţiunea revizionistă a unui premier, considerat anterior drept un exponent al stîngii din CDU. Susţinut entuziast de bună parte din oamenii săi, Oettinger a refuzat iniţial să cedeze revoltei generale şi a difuzat doar o declaraţie în doi peri, în care afirma că ar regreta "eventuala lezare a sentimentelor victimelor nazismului". Această declaraţie nu retracta însă partea cea mai gravă a afirmaţiilor sale şi n-a convins pe nimeni.

Sub crescînda presiune a elitei politice revendicînd, în parte, demisia lui imediată şi tras de urechi de propria sa şefă de partid, Oettinger s- văzut silit să facă în cel din urmă o voltă, distanţîndu-se public complet de cele spuse cu doar o săptămînă înainte. Dar elogiile nemeritate aduse predecesorului său, pe care trecutul îl forţase, în 1978, să renunţe la fotoliul de premier al landului continuă să fie intens comentate şi să işte variate reacţii. In timp ce Angela Merkel consideră că scuzele prezentate de Oettinger au închis acest capitol, liderul social-democrat Kurt Beck şi alţi oameni politici insistă să revendice îndepărtarea lui din funcţia de premier.

In ce-l priveşte, Oettinger are toate motivele să-şi regrete aserţiunile. Nădăjduind probabil să-şi consolideze popularitatea sa în rîndul spectrului ultraconservator al Uniunii creştin-democrate, ori poate chiar în zona extremei-drepte, liderul din Stuttgart îşi vede năruite speranţele. Pentru extrema dreaptă, retractările şi scuzele sale îl descalifică la fel cum, din unghiul stîngii, nu se poate trece cu una cu două peste mutilarea trecului şi falisificarea în scopuri politici a istoriei, l-a care s-a dedat Oettinger. In fine, o a treia categorie îl consideră pe Oettinger concomitent şi vinovat şi potenţială victimă a unei „oculte campanii” de discreditare politică, motiv pentru care solicită acceptarea scuzelor şi menţinerea lui în funcţie.

Cum se va articula viitorul său politic rămîne aşadar un subiect de speculaţie. In cazul în care-şi va păstra fotoliul, e limpede că Oettinger va fi nevoit să-şi asume clar şi fără echivoc trecutul. Inevitabil va fi să declanşeze el însuşi o dezbatere onestă asupra celor mai sumbre pagini ale istoriei germane în propria sa filială creştin-democrată, în care acest capitol continuă în mod vădit să fie prilej de poticnire şi sminteală.