Triumful lui Merkel

Fără experimente, vă rog! E criză, deci, vă rog! Dacă mulţi gândesc aşa, nu e nici o mirare că victoria de la cabina de vot se transformă rapid în triumf. CDU a crescut cu opt puncte procentuale; partenerii de coaliţie, FDP, au fost atomizaţi, Stânga şi Verzii au ieşit cu minus. Aşa arăta desaga Angelei Merkel după seara de 22 septembrie. La aceasta se adaugă cele cinci procente suplimentare la diferenţa deja existentă între CDU şi SPD.

Ce are Angela Merkel? Ce poate ea în mod deosebit? Ce ştie ea şi nu ştie concurenţa politică?

O singură dată în istoria Republicii Federale a existat o majoritate parlamentară absolută - pe vremea creştin-democratului Konrad Adenauer. În 1957. Un fir de păr i-a lipsit Angelei Merkel să repete isprava. Dar poate e chiar mai bine că nu i-a reuşit. O majoritate aşa de subţire ar fi generat numeroase paradoxuri. În tabăra conservatoare sunt câteva voci profund nemulţumite cu euro-politicile cancelarei, iar acestea i-ar fi putut transforma grandiosul succes în patru ani de emoţii. Marea Coaliţie ar putea fi instrumentul ideal pentru a-i reduce la surdină pe adversarii din sânul propriului partid.

În Marea Coaliţie, Merkel va putea conta pe o majoritate de două treimi. O constelaţie bună pentru reforme dar dăunătoare democraţiei, fiindcă opoziţia din Parlament ar fi redusă la două partide mici, care au întrunit, fiecare în parte, doar câte opt procente (Stânga şi ecologiştii).

Mandatele Merkel s-au transformat deja într-o adevărată eră. Merkel a reuşit asta printr-o remarcabilă modestie personală. Discursurile pe care le rosteşte sunt lipsite de patos şi artificii, iar mimica şi gesturile îi sunt cât se poate de reţinute. Ia decizii târziu şi formulează totul foarte vag. La masa tratativelor este însă neînduplecată. Controlează ferm propriul partid şi, după cât se pare, şi Uniunea Europeană în ansamblu. În Germania, toate acestea sunt pe placul majorităţii. Cu Angela Merkel în funte, germanii se simt mai siguri în vremuri turbulente.

Întrebarea care se pune acum este următoarea: Vrea partidul social-democrat să ia parte la această eră Merkel sau nu. Şi dacă da, sub ce formă? Din perioada în care au fost partenerii de guvernare ai Angelei Merkel, între anii 2005 şi 2009, laburiştii au învăţat că n-a contat succesul lor personal şi buna lor cooperare cu creştin-democraţii. După patru ani de guvernare alături de Angela Merkel, social-democraţii au înregistrat cel mai slab rezultat la urne din întreaga lor istorie. De altfel, la alegerile de acum n-au câştigat în plus decât două procente şi jumătate. Din aceste considerente, social-democraţii ar avea pe de-o parte motive suficiente să nu se alăture unei mari coaliţii. Pe de alta, la putere este mult mai bine decât în opoziţie, aşa că social-democraţii se vor decide, probabil, să se alăture puterii, încercând să-şi vândă pielea cât mai scump. Peer Steinbrück îşi are cu siguranţă locul într-un astfel de cabinet. Este specialist în finanţe şi practic predestinat să preia responsabilităţi în toiul crizei monetare. Chiar dacă Steinbrück a exclus o astfel de variantă, nu va putea s-o refuze cu una cu două, dacă este chemat. Cel mai bine de către Angela Merkel, fiindcă cei doi se înţeleg bine de fapt.

Responsabilitatea pentru situaţia delicată în care se află laburiştii îi revine partidului liberal FDP. Această formaţiune a clasei de mijloc şi a apărătorilor drepturilor civice şi-a pierdut profilul politic. Într-atât de mult încât nu numai că a fost alungată din guvern, dar nici nu a mai reuşit să intre în Bundestag. Scorul obţinut de liberali, de doar 4,8 la sută, este sinonim cu o condamnare la moarte. Liberalismul a dispărut de pe scena politică germană pentru mult timp de acum înainte. Pentru FDP, alegerile din 22 septembrie au fost un cataclism. Pentru a-şi putea reveni, formaţiunea are nevoie şi de lideri noi şi de un program care să nu fie doar pe placul dentiştilor şi avocaţilor.

Alegerile au mai demonstrat de asemenea că diferenţele nu mai sunt într-atât de mari între partide. O coaliţie conservator-ecologistă poate deveni posibilă într-un viitor nu prea îndepărtat. Iar o coaliţie roş-roşie, între laburişti şi Stânga (succesoare a partidului socialist din defuncta RDG), a fost probabil pentru ultima oară exclusă din start. Din punct de vedere aritmetic, cele trei partide de stânga îi pot smulge lui Angela Merkel sceptrul din mână. Dacă au curajul s-o facă. În orice caz, scena politică germană s-a modificat din temelii în urma votului de duminică.