Trump şi combaterea populismului

Preşedintele SUA, Obama, a lansat recent un atac de-o virulenţă fără precedent şi fără egal în istoria campaniilor electorale americane asupra candidatului republican la funcţia sa. Într-o conferinţă de presă susţinută împreună cu premierul indonezian, Obama i-a negat lui Donald Trump orice însuşire şi competenţă necesare exercitării funcţiei prezidenţiale.

Întâmplător, e foarte posibil ca Barack Obama s-o fi nimerit de această dată, deşi, timp de opt ani, a dat-o în bară sistematic. Nu trebuie uitat că, vreme de două mandate, şeful Casei Albe a fost, împreună cu Hillary Clinton, candidata democrată la preşedinţie, precum şi fără ea, autorul celui mai lung şi regretabil şir de erori politice externe comise vreodată de o administraţie americană.

Urmările lor sunt lesne şi pretutindeni vizibile. Expansiunea Rusiei, alunecarea în dictatură a Turciei, pulverizarea Libiei, genocidurile din Orientul Mijlociu şi de aiurea, interminabilul măcel sirian, a cărui cruzime depăşeşte puterea imaginaţiei celor mai mulţi şi asedierea democraţiilor în siajul celor mai diverse crize: toate sunt, între altele şi condensatul unor triste derapaje ale diplomaţiilor occidentale.

Dar nu doar din pricina acestor erori e Trump popular. Ci, mai ales, din cauză că dă glas unor segmente până recent mute ale electoratului creştin, alb şi heterosexual care, considerându-se marginalizate, se simt moralmente îndrituite să-l susţină. E vorba de pături care s-au crezut condamnate până acum la tăcere şi discriminare de un establishment relativist şi politic corect, dând impresia, până la un punct falsă, că biletul de intrare la afirmare sau ascensiune economică, politică, ori socială nu s-ar putea obţine decât prin apartenenţa la minorităţi, fie ele sexuale, religioase, rasiale sau naţionale.

La pachet cu perpetua culpabilizare a acestor grupuri, elita a comis o greşeală fatală. A slăbit serios democraţia, cocoloşind regimuri şi grupări fanatice, musulmane, subvenţionate de ţări precum Arabia Saudită sau Turcia, care împiedică programatic reformarea, democratizarea şi laicizarea islamului occidental.

În timp ce experţii antiterorişti din vest se dau de ceasul morţii să depisteze căi de îngrădire şi lichidare a comunicaţiilor şi propagandei extremiste din Internet şi din reţelele de socializare, elitele politice occidentale şi-au ratat vizibil menirea. Ani la rând au compromis orice şansă de întărire a unui islam moderat. Unul care, ca "euroislam", spre a folosi conceptul siro-germanului Bassam Tibi, să transforme majoritatea credincioşilor mahomedani în cetăţeni occidentali la fel de loiali democraţiei liberale şi despărţirii statului de religie, precum creştinii, evreii, budiştii, hinduşii sau ateii.

Într-un interviu acordat postului naţional de radio german, Deutschlandfunk, Tibi şi-a manifestat fără echivoc pesimismul în legătură cu posibilitatea edificării, în Europa, a unui islam deopotrivă paşnic şi liberal. Şansele unei astfel de construcţii îmi par şi mie practic nule, cât timp autorităţile, între care şi cele germane, cooperează, în interior, conştient sau inconştient, cu organizaţii ori guverne străine islamiste, care plasează şaria deasupra legii. De pildă cu Frăţia Musulmană.

A subvenţiona sau colabora cu asemenea grupări, ori a le tolera influenţa, fie din respect faţă de minorităţi, fie, cum se întâmplă adesea, din laşitate sau neştiinţă, demolează orice efort de a se clădi comunităţi musulmane bazate pe respectul faţă de celălalt şi pe principiul egalităţii tuturor în faţa legii statului de drept. În mod fatal, chiar şi parte din corpul judecătoresc occidental a rămas tributar ignoranţei, ori şi-a însuşit cu atât aplomb ideologia corectitudinii politice, încât produce verdicte în răspăr cu spiritul şi litera legislaţiilor societăţilor deschise.

În fine, aceleaşi surse ideologice au alimentat o amplă, intensă şi iraţională neîncredere a elitelor în propriile popoare, marcate, la rândul lor, de teama, nu mai puţin acută şi extinsă a plebei, de alienare de guvernanţi şi de administraţii alimentând neintegrarea şi terorismul prin sporirea migraţiei din răsărit.

Producându-se la acest nivel cu totul iraţional, coliziunea dintre mefienţa şi superbia elitelor, pe de o parte, şi teama crescândă iscând ură a maselor, pe de alta, s-a lăsat cu efecte asupra cărora argumentele şi raţiunea nu prea mai au impactul scontat.

E cât se poate de evident că Donald Trump nu este un candidat credibil şi acceptabil. Pare chiar catastrofal. E mai rău, în orice caz, decât contracandidata sa. Căci e limpede că izolaţionismul său ar fi, pentru America însăşi, fatal, într-o epocă a globalizării, a tehnicii informaţionale şi a arsenalelor nucleare, în care nicio ţară şi cu atât mai puţin superputerea nu se poate retrage îndărătul geografiei, a crenelurilor unei cetăţi.

Dar, ca produs populist al relativismului şi mefienţei faţă de plebe născătoare de teamă şi vrăjmăşie în rândul maselor, Trump pare, din păcate, vaccinat şi la demonizări şi la critici raţionale. Impactul celor din urmă e anulat de discreditarea şi morală şi politică a elitei, de respingerea în bloc, ca aparţinând acestei elite, a intelectualilor şi politicienilor, inclusiv republicani, care le formulează.

Trump nu e, din această perspectivă, un caz izolat. Candidaţii populişti din vest sunt, in corpore, cu atât mai greu de combătut, cu cât raţionamentele au un impact paradoxal asupra emoţiilor susţinătorilor lor, emoţii pe care ştiu să le stârnească şi să le amplifice în folos propriu. Astfel, obiecţiile sobre, ostracizările şi demonizările le gonflează populiştilor nulitatea politică, în loc s-o dezumfle. Căci electoratul lor, mult ostracizat, desfiinţat şi demonizat, s-a desensibilizat.

E curios că această constatare de bun simţ, vizând ineficienţa obişnuitelor tactici politice în contra populismului, aparţinând mai multor observatori avizaţi, a rămas fără efect în elaborarea strategiilor de contracarare electorală a extremelor.

În actuala campanie electorală, Obama, care, spre a fi ales, n-a făcut nici el economie de populism, fie n-a sesizat problema, fie rămâne loial obiceiului său de a gafa cu atât mai rău cu cât mai tare vrea să facă bine. Chestiunea însă depăşeşte sensibil soarta actorilor implicaţi în confruntarea electorală. În joc e chiar lumea în care vrem să trăim. Nu va putea rămâne una a libertăţii, dacă admitem să fie controlată de populişti, extremişti, sau de neadevăr şi neclaritate morală.