Tunisia la ceasul adevărului

Alta este realitatea. Revoluţia care a pus capăt dictaturii tunisiene a fost opera unor indivizi însetaţi de libertate, care, ajutaţi de reţelele de socializare, au izbutit să mobilizeze un segment important al celei mai avansate şi mai laice societăţi din întreaga lume arabă.

Graţie, între altele, scoaterii islamiştilor în afara legii, societatea tunisiană a devenit una în care drepturile femeilor, de pildă, n-au fost călcate la fel de sistematic în picioare precum în restul universului arab.

Nu întâmplător, tocmai pe acest teren al semi-libertăţii date de laicitate şi de apropierea de cultura franceză a unei naţiuni supuse nu atât unei sângeroase tiranii de tip sirian cât unui despotism aproape luminat au înflorit plantele din care s-a putut nutri primăvara arabă.

Între timp, primăvara a făcut loc unei toamne care anunţă iminentul deces al laicităţii. Forţele seculare nu s-au putut organiza. Deloc surpinzător, le-a lipsit esenţialul într-o societate globalizată, în speţă o ideologie viabilă şi rezistentă la intemperii locale, regionale şi globale. Doar islamiştii dispun, în Maghreb şi în restul lumii arabe şi islamice, de o astfel de doctrină.

Islamiştii tunisieni afirmă că ar avea cele mai bune intenţii. Segmentul vulnerabil la iluzii al mass-mediei apusene le-a ţinut, din răsputeri, isonul, acreditându-le pretenţiile pluralist-democratice şi muşamalizându-le impulsurile teocratice.

Exerciţiul invocării modelului turcesc s-a repetat ad nauseam, ca şi cum guvernul islamist al Turciei n-ar fi şocat în varii instanţe occidentul, cochetând pe faţă cu antisemitismul, în varianta sa anti-sionistă, precum şi cu fundamentaliştii iranieni.

Concomitent, drumul către iad e pavat cu bune intenţii. Nu e exclus ca liderul islamiştilor tunisieni, Ganushi, să fi adoptat în exilul său francez oarecari deprinderi şi propensiuni adecvate vieţii în lumea civilizată. Dar masa adepţilor şi tovarăşilor săi politici nu e dusă la biserică.

Odată cu moartea societăţii seculare şi despărţirea ţării de modernitate ar dispărea din Tunisia şi orice urmă de respect faţă de drepturile omului, drepturi intrate vremelnic în conştiinţa generală odată cu auto-imolarea unui tânăr şomer şicanat de autorităţi.

Ora de libertate trăită frenetic la urne de oameni care s-au înghesuit în localurile de vot ca şi cum scrutinul ar echivala cu aer de respirat pentru fiinţe aflate pe punctul de a se sufoca s-ar sfârşi în chip nedemn.

Odată în plus s-ar dovedi că, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, ca şi aiurea, alegerile libere nu reprezintă un ţel dezirabil decât după o temeinică reconstrucţie instituţională democratică a naţiunilor şi societăţilor trimise la urne spre a opta politic.

Or, dacă exerciţiul democratic eşuează chiar şi în ţara cea mai înaintată din Maghreb, nu va putea avea câştig de cauză nicăieri în restul universului arab.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder