UE şi protecţia mediului

Ca primă etapă, Comisia Europeană trebuie să propună o nouă directivă care se va baza probabil pe cea iniţială, din 2001. Adoptarea acesteia se va face in procedura de co-decizie, de Parlamentul şi Consiliul UE. Este de remarcat că in anul 2001, Comisia Europeană a propus o astfel o directivă COM (2001)139 care definea in mod clar faptele considerate infracţiuni penale dar a fost nevoită să o retragă datorită poziţiei Consiliul Uniunii Europene. Acesta a respins la aceea dată propunerea Comisiei, adoptând o decizie generală prin care se lăsa la latitudinea Statelor Membre, măsurile pentru protecţia mediului. Anularea deciziei Consiliului UE de Curtea Europeană presupune implementarea in scurt timp a viitoarei directive, astfel că România va trebui să adopte o lege penală in materia protecţiei mediului. In acord cu directiva iniţială, următoarele fapte vor fi tratate ca infracţiuni: deversarea de substanţe toxice în râuri sau alte surse de apă or pe terenuri agricole, transportul in condiţii improprii al unor materiale inflamabile sau toxice or emisia unor gaze care poluează atmosfera sau uciderea ilegală or traficarea animalelor sălbatice. Procedura va urma calea judecătorească internă cu posibilitatea recursului la Curtea Europeană de primă instanţă din Luxemburg. Decizia instanţei europene, după rămânerea definitivă, trebuie implementată de statul român. Barbara Helfferich, purtătoarea de cuvânt a Comisiei Europene pe probleme de mediu, a declarat că, ”in cazul poluării cu intenţie a Dunării de către o companie din România, statul are obligaţia să aducă in instanţă firma respectivă şi persoanele responsabile. Pedeapsa închisorii va trebuie aplicată iar Comisia Europeană va verifica dacă sancţiunea a fost pusă in aplicare”.

Barbara Helfferich: „Comisia Europeană poate forţa Statele Membre de a aplica pedepse penale minime persoane fizice sau juridice care au adus cu bună ştiinţă daune mediului înconjurător. Acesta este un pas important fiindcă consolidează principiul cel care poluează plăteşte.”

Miza acestei bătălii intre Comisie şi Consiliul UE, câştigată după aproape 4 ani de prima instituţie europeană a fost clasarea unei astfel de proceduri cu valenţe de sancţiuni penale in pilonul 1 sau 3 al construcţiei comunitare. Uniunea Europeană, aşa cum a fost definită in tratatele sale fondatoare, are trei sfere de activitate (piloni) in care actorii instituţionali sunt diferiţi. Singura sfera in care principalul actor este Comunitatea Europeană, reprezentată de Comisie, este aşa-numitul Pilon no.1. El reglementează numai activităţi economice, printre cele mai importante fiind piaţa comună, protecţia mediului şi moneda unică europeană. Ceilalţi piloni ( P 2 – Politica Externă şi de apărare şi P 3 – Justiţia şi Afacerile Interne) au ca actori statele membre, care decid in general in unanimitate. De aici provin toate slăbiciunile Uniunii Europene, datorate temerii statelor membre de pierderea suveranităţii naţionale. In această logică, Consiliul de Miniştrii a invocat că protecţia mediului ar fi o problemă de justiţie şi afaceri interne, adică de atribuţii privind pilonul 3, acolo unde Comunitatea Europeană nu are prea multe de spus. Opinia, care a îmbrăcat forma unei decizii generale a Consiliului UE, a fost atacată de Comisie in faţa Curţii Europene de la Luxemburg, sub motivul că protecţia mediului, inclusiv in creionarea de sancţiuni penale, rămâne, aşa cum s-a prevăzut prin Tratatul de la Maastricht, in competenţa sa. Data de 13 septembrie, atunci când judecătorii Curţii Europeane au dat câştig de cauză Comisiei, anulând decizia Consiliului UE, marchează, pe calea jurisprudenţei, un punct important pentru Europa unită.