UE, Germania şi România după un eventual eşec al plebiscitului francez

La 1 iunie urmează olandezii. Cu două zile înaintea referendumului din Franţa sondajele de opinie relevau că în ambele ţări tabăra celor care intenţionează să respingă propusa lege fundamentală europeană o depăşeşte numeric pe a adepţilor ei.

Şi nu e de mirare. Prea puţini occidentali au habar ce prevede prolixul text. Prea puţini înţeleg cum anume s-au gândit părinţii acestei constituţii să facă Europa guvernabilă. Să-i ofere Europei celor 27 sau poate, mai ştii, a celor 30, 35, 40, capacitatea de acţiune necesară pentru ca acest continent să poată obţine un statut de actor principal în piesa globală pe care o joacă în prezent omenirea. În mod curios, majoritatea francezilor optând pentru respingerea tratatul constituţional nu şi-au fixat poziţia pentru că legea propusă a uitat să menţioneze esenţialul, în speţă rădăcinile iudeo-creştine ale Europei, fără de care continentul ar fi lipsit de o identitate culturală proprie. Ci pentru că multor francezi constituţia li se pare prea liberală şi insuficient de socialistă şi speră în revizuirea ei, astfel încât să ofere mai multă protecţie socială, mai mult stat asistenţial.

Lor li s-au adăugat adepţii extremei drepte, naţionaliştii care nu vor în ruptul capului să accepte continuarea extinderii europene şi în special o eventuală integrare a Turciei.

Paradoxul este că, dacă ratificarea tratatelor constituţionale în diverse ţări europene eşuează nu este exclus să aibă, până la urmă, câştig de cauză tocmai adepţii neoliberali ai unei Europe economic mai competitive, şi, poate, partizanii unei mai accentuate orientări creştin-democrate a bătrânului continent. Proiectul unei Europe socialiste s-ar vedea în schimb îngropat. Cu atât mai mult cu cât regruparea spre centru-dreapta a electoratului european pare să fi devenit evidentă în urma zdrobitoarei victorii creştin-democrate cu care s-a soldat recentul scrutin regional renan.

Victoria conservatorilor germani, care domină acum copios Bundesratul - camera superioară a parlamentului federal - provocase un cutremur politic de asemenea anvergură, încât determinase guvernul de stânga de la Berlin să arunce prosopul şi să propună devansarea cu un an a alegerilor legislative germane.

Potrivit majorităţii experţilor, eventuala respingere a ratificării constituţiei europene va declanşa oricum o criză politică de proporţii, de pe urma căreia vor avea de suferit între altele şi extrem de strânsele raporturi germano-franceze.

Cazul Franţei nu este identic de pildă cu al Olandei. Parisul este un pilon al Uniunii, în formula ei actuală. Franţa a trecut multă vreme, împreună cu Germania, drept o componentă esenţială a motorului integrării continentale. Oficialii germani, în frunte cu Gerhard Schroeder s-au implicat masiv de partea lui Jaques Chirac în vederea promovării unui deznodâmânt proconstituţional al plebiscitului francez, pregătindu-se totodată să caute formule menite să-i scoată pe francezi din încurcătură în cazul unui vot negativ, ştiut fiind că eşecul ratificării obligă întreaga Uniune să se replieze asupra tratatului din Nisa. Or, dacă tratatul constituţional în discuţie nu face Uniunea celor 27 atât de transparentă, nebirocratică şi flexibilă, pe cât ar trebui, „Nisa” o lasă de-a dreptul neguvernabilă. Nu întâmplător, înaintea plebiscitului francez se înmulţiseră avertismentele experţilor cu privire la declanşarea unei reacţii negative în lanţ în procesul ratificărilor constituţiei.

Republica Federală (care a ratificat parlamentar tratatul) e la adăpost de surprize şi dificultăţi de tip francez. Propria ei constituţie, adoptată în 1949 sub imperiul susţinerii populare masive de care se bucurase la un moment dat nazismul a exclus plebiscitul din instrumentarul politic german.

Cu toate acestea, elementul german al ecuaţiei europene riscă să complice mult întreaga chestiune. Dacă de pildă în toamnă creştin-democraţii acced realmente la putere, la Berlin, aşa cum susţin sondajele de opinie actuale, orientarea politică externă a Germaniei se va schimba notabil. Forţele politice conservatoare în frunte cu Angela Merkel s-au opus clar şi categoric orientării antiamericane imprimate alianţei franco-germane şi prin extensie Uniunii Europene de cursul politic al lui Schroeder. În cazul unei victorii în scrutinul legislativ care ar urma să aibă loc în toamnă, conservatorii sunt hotărâţi să revină la clasica poziţionare echidistantă a Berlinului între Washington şi Londra pe de o parte, şi Paris pe de alta, şi, în orice caz, să se desprindă din unilaterala îmbrăţişare franceză pentru care a optat Schroeder.

O atare modificare a cursului extern al Germaniei va avea certe efecte benefice asupra raporturilor dintre Berlin şi Bucureşti, dată fiind strânsa alianţă cu americanii şi britanicii favorizată de Traian Băsescu. În schimb e mai greu de crezut, în aceste condiţii, că accesul la cârmă al partidelor unionale germane ar risca să blocheze aderarea României la UE în 2007, dacă guvernul Tăriceanu îşi va face temele de casă. Şi asta în ciuda accentelor populiste ale unor declaraţii creştin-democrate sau creştin-sociale de felul celor făcute în ultima vreme de un Edmund Stoiber sau Peter Hintze. La rigoare, un om politic cât se poate de credibil precum expertul politic extern al Uniunii Creştin Democrate, Wolfgang Schaeuble, (posibilul preşedinte al Bundestagului în cazul unui succes electoral conservator în toamnă) a subliniat în repetate rânduri că un eventual guvern german de centru-dreapta va înţelege să respecte acordurile şi tratatele încheiate de actualul executiv social-ecologist.