Ultima girafă din Kalkilija şi 1001 chinezi la Documenta

Actuala ediţie, cea de-a 12-a este de fapt un jubileu marcat şi de o schimbare de program.Surprizele mai mult bune decît rele, nu lipsesc însă nici de astă dată. Am făcut parte din grupul de redactori ai postului nostru de radio care au vizitat Documenta la Kassel, Deutsche Welle fiind partaner media al marii expoziţii. Cum era de aşteptat, surprizele nu au lipsit

1001 chinezi sosiţi la Kassel, ce-i drept nu toţi deodată ci în serii de cîte 200, din 16 iunie şi pînă pe 23 septembrie, tot atîtea scaune chinezeşti, datînd din perioade istorice diferite, de pe la 1600 pînă la finele secolului al XIX-lea, măşti africane realizate din vechi recipiente de material plastic, o barcă construită din bidoane de benzină, simbolic găurite, aşa încît barca să se scufunde deîndată ce a fost lansată, zădărnicind orice încercare a unor africani alungaţi de foame şi mizerie să ia cu asalt „fortăreaţa Europa” , o girafă împăiată , ultima din grădina zoologică a unui ţinut palestinian, „decedată” în cursul unor ciocniri armate, un cîmp de maci roşii în faţa Muzeului Friedericianum , din inima oraşului Kassel, un alt cîmp, de astă dată de orez, cultivat în terase pe colina Wilhelmshöhe, o sculptură din lemn, în aer liber, realizată din uşile şi ferestrele vechilor case din Pekin, demolate pentru a face loc blocurilor zgîrie - nori din oţel, sticlă şi beton, sculptură „inspirat” remodelată de furtunile şi ploile abătute în ultimele săptămîni, un story fotografic peisagistic alb-negru însoţit de text, instalaţii video, colaje, texte palimpsestice omagiind arta caligrafică în structuri de metal , nevinovate animale de pluş mari şi mici , tapiserii, benzi desenate, ilustraţii de carte, desene voit infantile, un proiect de monument memorial , intitulat „Ceainicul Celest” consacrat homosexualilor internaţi în lagărele de exterminare naziste, performance, sunete, zgomote, jocuri de lumini şi culori...

La aproape o lună după ce Documenta s-a aşezat după cinci ani de pregătiri în lunca oraşului într-un nou pavilion, în sălile Muzeului Friedericianum , pe colina şi în castelul Wilhelmshöhe, în Noua Galerie de Artă şi în sfîrşit, în aşa numita Documenta Halle , am ajuns la Kassel, într-o zi cu nori negri , cu averse de ploaie, cu tunete şi fulgere dar şi cu soare. Happening-ul meteorologic a subliniat prin contrast caracterul reflexiv şi substratul politic al actualei ediţii a Documentei , marcată programatic de trei leit - motive: modernitatea, viaţa propriu zisă, educaţia...

Operele artiştilor participanţi sunt cel mai adesea nu grupate ci diseminate, conform unui alt criteriu urmărit de realizatorii actualei Documenta : principiul migraţiei formelor. Vizitatorul atent şi avizat va distinge acest fenomen rămînînd însă frapat mai ales de caracterul politic al unor lucrări. De pildă: panourile sinoptice ale lui Dierk Schmidt, intitulate „Împărţirea lumii” , pornind de la Conferinţa de la Berlin din 1884-85 , vizînd Africa, cu trimiteri explicite la situaţia actuală aşa cum artistul însuşi a declarat: „In ceea ce priveşte politica faţă de Africa, aşa cum s-a discutat la Heiligendamm, este clar că noţiunile au fost greşit alese, nu poate fi desigur vorba de ajutor de dezvoltare ci de o datorie financiară şi , mult mai mult decît atît , de fapt de o restituire”...

Nu numai Africa ci şi Europa de est configurează actuala ediţie a Documentei. Intrebînd-o pe Anette Schryen , care ne-a însoţit şi ghidat la Documenta , dacă simte acest „vînt care bate dinspre răsărit” am primit următorul răspuns: „Da, suflă un vînt de la răsărit, este într-adevăr una din temele centrale ale expoziţiei, lucrările a circa 15 artişti din Europa de est, datînd din cele mai diverse perioade chiar din anii 50, pot fi vizionate acum , ele prezintă formele de avangardă „locală” înainte de prăbuşirea Cortinei de Fier, într-o epocă în care artiştii erau excluşi de la procesul de receptare în occident, Documenta propunîndu-şi să le ofere acum acest spaţiu”.

Dintre artiştii români doar Ion Grigorescu este prezent la Documenta cu mai multe lucrări.

Caracterul reflexiv al actualei ediţii a Documentei ar putea ridica unele dificultăţi de receptare publicului larg, a admis şi Anette Schryen: „da, pentru publicul larg, mai ales că oamenii se aşteaptă ca la Documenta să fie prezentat tot ce este mai nou, acele stiluri care fac furori pe piaţa de artă...Concepţia Documentei este într-o anumită măsură şi un refuz de a ceda acestor tendinţe tocmai prin expunerea unor opere atît de diferite una de cealaltă , prin epoca în care au fost realizate , prin contextul în care sunt plasate. Propunem noi spaţii de reflecţie în care să nu operăm cu judecăţi de-a gata ci să ne confruntăm cu ceea ce vedem.”

Aş adăuga la cele spuse de ghida noastră că vedem şi ceea ce ştim ...

Scepticii pot pleca încîntaţi de la Documenta, optimiştii – uşor dezamăgiţi, părerile sunt ca deobicei împărţite fiindcă nicăieri mai mult ca în relaţiile cu arta, educaţia şi gustul diferă atît de radical de la un individ la celălalt.

In general, cînd este vorba de arta modernă , Documenta fiind prin excelenţă un spaţiu de manifestare al avangardei, vizitatorul trebuie să investească un anumit „fond de imaginaţie” în ceea ce vede şi să accepte, fără prejudecăţi şi reţineri, experimentul.

Răsplata nu este neapărat garantată, experienţa însă se dovedeşte profitabilă şi chiar reconfortantă cum de altfel mi-a şi fost dat să constat revenind la redacţie, aici la Bonn...