Un început bizar.

La un an de la gloriosul ei debut, preşedinţia lui Klaus Werner Iohannis nu e uşor de etichetat, dacă nu e să ne repezim nedrept fie în el, fie în criticii săi.

Ajuns la Cotroceni cu sprijinul unei revoluţii a decenţei, care l-a împiedicat la urne, în special cu ajutorul votului românilor din străinătate, pe catastrofalul Victor Viorel Ponta, preşedintele n-a strălucit în primele şase luni ale mandatului său decât prin absenţe moral şi politic nemotivate.

Comunicator dezastruos, lipsit de experienţa politică a capitalei, taciturn, lent în vorbire într-o lume dâmboviţeană care apreciază replica ageră şi riposta verbală reflex, Iohannis a părut din capul locului rău inspirat, rău tactician şi încă şi mai rău sfătuit.

Şi-a alcătuit o echipă de consilieri cum nu se poate mai defectuoasă, care a trebuit schimbată jenant de rapid, cu inşi extraşi din rău-famatul sos USL-ist, pe linie şi PSD-istă şi PNL-istă, minaţi ori acuzaţi fie de incompetenţă crasă, de malversaţiuni morale, fie de fărădelegi penale, precum spălarea de bani, unul din ei fiind plasat şi judecat sub control judiciar .

Că Iohannis şi-a început deci mandatul cu o gafă de proporţii, precum decorarea unui simpatizant legionar, n-are de ce mira, aşa cum nu trebuie să uimească faptul că, impunând ceea ce a afirmat el a fi „alt fel de politică”, preşedintele a ales, vai, fără să crâcnească, să coabiteze cu Ponta şi camarila lui.

Abia când DNA şi-a schimbat oficial atitudinea faţă de premier şi de învinuirile penale care i se aduc, s-a modificat şi atitudinea preşedintelui faţă de premier. Dar putea altfel? Greu de spus. Clar e însă că, în faza care a urmat victoriei sale „miraculoase”, în fapt revoluţionare, în scrutinul prezidenţial, preşedintele s-ar fi putut prevala de dinamica acestui triumf, spre a forţa crearea unei majorităţi parlamentare care să-l trimită la plimbare pe Ponta.

Or, marele plagiator şi pucist ar fi rămas, probabil, între noi, dacă, la finele anului, generalul Oprea nu insista să-şi sape propria groapă politică, hotărând să se repeadă la cartofii săi prăjiţi cu o viteză apropiată de a luminii, cu escortă şi coloană oficială. Dacă graba generalului plagiator nu s-ar fi întâlnit cu altă groapă, de această dată din carosabil şi nu s-ar fi soldat cu moartea unui poliţist nevinovat. Şi, dacă hulpavul politician român generic, cu ceafa lată, nu şi-ar fi etalat voracitatea şi în tragedia de la Colectiv, care a funcţionat ilegal, dar lucrativ, pentru protipendada politică locală şi, parţial, naţională, până când localul a ars din temelii, ucigând zeci de tineri nevinovaţi.

Pe fondul nemulţumirilor cumulate s-a declanşat către finele anului o explozie revoluţionară, care, completând-o pe cea din noiembrie 2014, a sfârşit prin a-l mătura, oportun, de la şefia guvernului, pe fostul şef al PSD.

Pe de altă parte, această revoluţie a adus la putere un premier cu un renume excelent şi o impresie de competenţă larg împărtăşită, şi confirmată, parţial, printr-o serie de numiri în cabinet. Dar e această numire meritul lui Iohannis? Mai degrabă e opera presiunilor enorme exercitate asupra unei clase politice căreia i s-a cerut în stradă, imperativ, să se cureţe, datorate protestelor de stradă ale revoluţiei Colectiv.

Totuşi, Iohannis, care ceruse demisia lui Ponta şi Oprea, are şi meritul, major, de a nu fi încercat să blocheze nici opera DNA de epurare a ţării de mari corupţi, nici presiunile de jos, ale străzii, ale celui mai avansat segment al tinerilor educaţi şi activi din România, ci de a le fi canalizat util.

Concomitent, România, fapt deloc neglijabil în aceste vremuri incerte, a rămas ferm ancorată în alianţele ei occidentale. Ca atare, Iohannis merită elogii, cum i se cuvin însă şi critici, întrucât, altă bizarerie, n-are defel dreptate să-şi taxeze predecesorul pentru o imaginară "izolare politică" externă a ţării.

Pe de altă parte, Iohannis nu mai are scuza consilierilor inadecvaţi când greşeşte. Or, în decembrie, când rana revoluţiei, vie încă, sângerează purulent, Iohannis şi-a reluat obiceiul respingător şi pernicios pentru democraţia românească, de a decora şi de a ridica în grad neaveniţi, ori inşi cu antecendente totalitare. Între ei e un fost membru al CC al PCR, precum şi un general copt, conform CNSAS, în laboratoarele sinistrei Securităţi.

Ai cărei şefi, bravi poliţişti politici, lăsaţi dintr-o frivolitate a justiţiei postcomuniste nepedepsiţi cum trebuie, continuă să bântuie spaţiul public şi să împrăştie, neruşinaţi, comentarii pro domo. Din care, vai, reiese că dacă n-ar fi fost ei, salvatori, în decembrie 89, am fi fost, cine ştie, toţi morţi, victime puse la murat.

Nimic nu ilustrează mai deprimant cât de lent progresează spre o democraţie veritabilă şi un stat de drept consolidat societatea românească, decât lentoarea cu care îşi elimină din spaţiul public şi de la vârful piramidei politice, putreziciunile.

Domol este, fireşte, cum altfel, şi ardeleanul din fruntea statului. Până la un punct, încetineala sa transilvană, mie unul îmi e chiar simpatică. N-ar trebui, cred, să deranjeze necondiţionat.

Dar dacă mă gândesc că debarcarea unui Ponta a durat un an, deşi electoratul i-a eliminat legitmitatea de lider fără drept de apel, în cursa pentru preşedinţie, iar întârzierea îndepărtării lui nu se explică, aşa cum a pretins Iohannis, pur şi simplu prin cauze constituţionale, mă apucă ameţeala.

Fiindcă e limpede că, dacă pentru fiecare pas din cei cuminţi, efectuaţi disciplinat de către Klaus Iohannis înainte de a îndrăzni, timid şi taciturn, să-l facă şi pe următorul, societatea românească va avea de aşteptat un an întreg, ca pentru eliberarea de coşmarul Ponta, va fi rău de ea. De ce?

Pentru că România nu există în vid. Pentru că lumea globalizată n-are răbdare şi nu cred să aibă bunătatea să se adapteze ritmului de moşmondit al sibianului.