Un an de la catastrofa naturală din Oceanul Indian

Ca în atâtea alte situaţii, s-a făcut observaţia şi în cazul cutremurului din Oceanul Indian că, acolo unde mâna omului a afectat echilibrul natural, efectele catastrofei au fost mult mai puternice. Specialişti din Statele Unite şi din Sri Lanka au relatat în revista Eos a Uniunii Americane de Geofizică despre intensitatea diferită a valului tsunami pe coasta de sud-vest din Sri-Lanka. Ei au constatat că relieful coastei nu a jucat nici un rol în această diversitate. Factorul determinant l-au constituit recifele de corali. Pe coastele în dreptul cărora nu existau corali sau fuseseră distruşi, catastrofa a avut o virulenţă mult mai mare. Asupra localităţii Peraliya s-a abătut un val înalt de 10 m, care s-a rostogolit mai mult de un km în interiorul uscatului, a zmuls un tren de persoane de pe şine şi a ucis 1700 de oameni. În dreptul acelui loc, recifele fuseseră mult afectate datorită exploatării ilegale a coralilor şi a pescuitului cu dinamită. La numai câţiva km spre sud, tsunami a atins o înălţime de 3 m, astfel încât daunele provocate au fost mult mai mici. Acolo recifele de corali erau intacte, fiind protejate de hotelieri din interes turistic. Localnicii au povestit că valul a fost deviat într-o oarecare măsură de aceste formaţiuni naturale.

Am menţionat acest aspect al cercetării doar pentru că el dovedeşte o dată mai mult necesitatea unei bune relaţii om-natură. Fireşte nu prezenţa coralilor este decisivă pentru prevenirea unei catastrofe în zonă.

Important este ca alarma să fie dată în timp util, pentru ca populaţia să fie evacuată din zona ameninţată către interiorul uscatului. Lucrul acesta este posibil, întrucât de la declanşarea seismului în largul oceanului şi până când tsunami ajung la coastele ţărilor riverane pot trece zeci de minute. Localnicii şi turiştii trebuie instruiţi, pentru a şti ce au de făcut. Se povesteşte cazul unei fetiţe de 10 ani din Anglia, care tocmai învăţase la şcoală despre tsunami. Când a văzut că apa este suptă de pe plajă, a înţeles că va veni un val uriaş, a alarmat familia şi pe cei aflaţi în hoteluri şi în acel loc toată lumea s-a salvat refugiindu-se în interiorul uscatului. La numai câteva sute de metri depărtare, oamenii luaţi prin surprindere de valuri şi-au pierdut viaţa.

Soluţia tehnologică de prevenire a catastrofei vine din Germania. Seismologi, oceanografi, geologi, geofizicieni germani de la mai multe institute de cercetare au realizat un sistem de supraveghere şi pre-alarmă pentru tsunami. În noiembrie, nava de cercetare Sonne, având la bord geamanduri GPS şi sensori de presiune pentru fundul mării, a luat startul din portul indonezian Jakarta spre largul Oceanului Indian. Geamandurile high-tech, de la care sunt comunicate datele prin satelit la ţărm, au fost ancorate în dreptul coastei Sumatrei cu odgoane lungi de 6 km. Cercetătorii germani au căutat poziţia ideală pentru sensori cu prilejul unei prime expediţii a vasului Sonne în luna octombrie; în acest scop, ei au măsurat fundul oceanului până la o adâncime de 6000 m pe o suprafaţă de 500 x 90 km. În cadrul ajutorului pentru reconstrucţie în regiune, guvernul german a finanţat realizarea sistemului de alarmă contra tsunami cu 45 de milioane de euro. Instalarea sistemului are loc în strânsă cooperare cu Comisia Interstatală de Oceanografie a UNESCO.

Din păcate, oamenii iau măsuri de prevenire a catastrofelor abia după ce are loc un eveniment dramatic. În Oceanul Pacific există de mult un sistem de prealarmă. El a fost extins la întreaga zonă după ce, în anul 1960, a avut loc o catastrofă asemănătoare. Un seism oceanic - şi anume cutremurul cu cea mai mare amplitudine măsurată vreodată: 9,5 pe scara Richter – a declanşat 8 tsunami care s-au abătut asupra coastelor la interval de un sfert de oră. Şi-au pierdut viaţa atunci 5700 de oameni.