Un an negru pentru Uniunea Europeană

Valul de nemulţumire populară revărsat peste UE şi-a făcut simţit efectul mai ales la alegerile europarlamentare din primăvară. În mai toată Europa, politicienii eurosceptici şi antieuropeni, dar şi populiştii de dreapta au repurtat importante victorii electorale, ba chiar au câştigat fără emoţii alegerile, după cum s-a întâmplat în Franţa, Marea Britanie şi Danemarca.

Deviza acestor partide este simplă: mai puţină Europa, mai mult naţionalism. Bunăoară, Frontul Naţional din Franţa militează pentru renunţarea la moneda unică europeană şi reintroducerea francului. În Marea Britanie, Partidul pentru Independența Regatului Unit (UKIP) este şi mai ferm, şi cere ieşirea din Uniunea Europeană. Pe lista cu deziderate a partidelor de acest fel se află şi limitarea numărului de imigranţi, recte restricţionarea libertăţii de mişcare în interiorul Uniunii Europene.

Supape pentru dezamăgiţi

Chiar dacă au eşuat în încercarea de a forma un grup politic important în Parlamentul European, euroscepticii influenţează masiv agenda publică. Mai mult decât oricare altul, un subiect sensibil, precum imigraţia, a reuşit să învrăjbească Uniunea Europeană. În vreme ce Papa le cere europenilor să continue să preia refugiaţi din zonele de război, populiştii europeni strigă din răsputeri că "barca este plină"; o părere care, oricât ne-am ascunde după deget, este împărtăşită de foarte mulţi cetăţeni europeni.

Euroscepticii sunt portavocea cetăţenilor care văd în UE o adunătură de birocraţi ignoranţi, cărora nu le pasă câtuşi de puţin de soarta oamenilor simpli.

În nicio altă ţară nemulţumirea cetăţenilor nu a fost mai vizibilă decât în Marea Britanie. Premierul conservator David Cameron s-a transformat în catalizator politic al UKIP, solicitând UE nu doar o serie de reforme, ci şi acordarea de mai multe competenţe legislative statelor membre. În caz contrar, a spus Cameron, există posibilitatea ca britanicii să decidă ieşirea din Uniunea Europeană în cadrul unui referendum. Un atare scenariu pare, într-adevăr, plauzibil. Nu mai departe de luna septembrie, Marea Britanie a scăpat ca prin urechile acului de o "dezmembrare", după ce referendumul scoţian vizând independenţa a consfinţit victoria celor care se opun ruperii de Marea Britanie. Rezultatul plebiscitului - 55% la 45% împotriva independenţei - a fost suficient de categoric pentru a mai tăia din elanul unor aspiraţii similare din alte zone ale Europei, precum Catalonia sau Tirolul de Sud.

În multe ţări europene, efectele crizei economice, mai ales creşterea şomajului, au contribuit decisiv la creşterea în sondaje a partidelor mai mult sau mai puţin extremiste şi eurosceptice. În context, întrebările privind modul în care pot fi combătute aceste tendinţe politice rămân, deocamdată, fără răspuns. Însă este limpede că împotriva lor nu se poate lupta cu succes în lipsa anticorpilor economici.

Or, din acest punct de vedere, veştile sunt împărţite. Până nu demult, Grecia, Irlanda şi Portugalia erau copiii problemă ai Uniunii Europene. Pentru a putea rămâne pe linia de plutire şi a beneficia de ajutor financiar din partea unor varii instituţii europene, dar şi a FMI, guvernele acestor ţări au fost forţate să ia măsuri economice foarte dure, impopulare, care au generat ample proteste de stradă.

Iată însă că, în timp ce Grecia şi Portugalia dau semne de însănătoşire, iar în Irlanda pare să aibă loc un adevărat reviriment, Franţa începe să gâfâie. Nu puţini analişti se întreabă cum ar trebui să reacţioneze Comisia Europeană. Să forţeze nota, forţând guvernul de la Paris să ia măsuri de austeritate similare celor din Grecia, sau să acorde autorităţilor mai mult timp pentru consolidare, pentru a se evita astfel o nedorită propulsare pe scena politică a Frontului Naţional? Unii analişti sunt de părere că Franţa are o capacitate redusă de implementare a unor reforme structurale. În plus, dată fiind existenţa unui pol naţionalist extrem de puternic, şansele unor astfel de reforme sunt mai degrabă mici.

Adevărata criză europeană

În 2014, Uniunea Europeană trece însă printr-o criză care le-a eclipsat pe toate celelalte. Confruntarea cu Rusia, care a anexat peninsula Crimeea în luna martie, şi destabilizarea estului Ucrainei, a determinat UE să reacţioneze. De-a lungul anului, europenii au strâns din ce în ce mai mult laţul sancţiunilor economice împotriva ruşilor. Cu toate acestea, conflictul este departe de rezolvare. Fapt este că "ordinea" europeană, paşnică, instaurată după sfârşitul Războiului Rece, a fost distrusă, şi nimeni nu ştie cum va arăta situaţia de acum încolo.

Există şi o parte mai puţin rea a crizei din Ucraina. Oricât de greu le-a fost, europenii au învăţat, de nevoie, cât de importantă este unitatea. În conflictul cu Rusia, UE a dat dovadă de o unitate aproape fără precedent. 28 de ţări membre, care au păreri parţial diferite despre Vladimir Putin, au reuşit să aibă o abordare comună. Nu ştim însă câtă vreme va dăinui "rezistenţa" europeană în faţa Rusiei.