Un austriac la Paris...

Michael Haneke, celebrul regizor austriac a revenit anul acesta pe scena culturală europeană cu două proiecte. În timp ce iubitorii cinematografului de artă pot viziona pe marile ecrane din Germania noul său thriller „Caché” (în traducere „Ascuns”), distins cu numeroase premii internaţionale, printre care cel pentru cea mai bună regie la Cannes, amatorii de operă l-au putut descoperi la rândul lor, pe scena operei din Paris unde a inaugurat, cu „Don Giovanni”, anul Mozart.

Ar putea părea surprinzător, că anul Mozart a fost inaugurat cu mai mult fast la Paris decât la Viena, şi că tocmai Michael Haneke şi-a asumat acest proiect...

Să ne amintim însă mai întâi că Mozart însuşi a fost puternic legat de Paris, unde, de altfel, odihneşte mama lui. Apoi, manuscrisul operei Don Giovanni este păstrat la Biblioteca Naţională Franceză.

Cât despre Michael Haneke – Franţa a devenit demult patria sa spirituală adoptivă. Ultimele lui filme au fost cu toatele coproducţii franco-austriece, turnate în limba franceză. Cine altul ar fi fost aşadar mai potrivit să realizeze această simbioză culturală şi să transpună opera compatriotului său în metropola de pe malurile Senei? Exceptând aparenta discrepanţă dintre stilul său realist de regie şi opera mozartiană situată la polul opus, debordând de pasiune, opulenţă estetică şi comic...

Despre tainicele înrudiri dintre cinematograf şi operă am avut ocazia să stau de vorbă cu maestrul însuşi, în ultima zi a spectacolului Don Giovanni la Palais Garnier, vechea operă din Paris. L-am întrebat, cum de a decis să regizeze „Don Giovanni” la Paris?

„Am avut şi în trecut câteva propuneri de a face regie de operă, dar nici un proiect nu s-a realizat până când mi s-a popus Mozart, ‚Don Giovanni’. Am ezitat pentru că aceasta trece drept opera cea mai greu de regizat. Dar apoi m-am gândit că mai rău decât să eşuezi nu se poate, aşa că mi-am asumat riscul”.

Despre stilul realist al regiei sale, Haneke a adăugat:

„Ambiţia şi interesul meu au fost, la ‚Don Giovanni’, să văd dacă această istorie ar putea funcţiona ca scenariu şi în zilele noastre, s-o povestesc într-o manieră verosimilă pentru spectatorii de astăzi. Cred publicul a fost iritat dar şi recunoscător. Mi s-a spus, de pildă: Niciodată n-am înţeles intriga atât de bine ca acum.”

Astfel, acţiunea este transferată în incinta unui zgârie-nori, probabil a unui consorţiu bancar, cu Don Giovanni drept un junior manager inteligent şi abil, fascinant, convingător, totul la superlativ, şi al cărui erotism derivă din setea de putere.

Şi aici, fiecare imagine a marelui regizor poate fi o capcană. Maestrul dă uneori impresia de a se îndeparta de libret, suscitând consimţământul publicului. Aşa de pildă, Don Giovanni pare tentat preţ de o clipă să se arunce de la fereastră, cuprins parcă de greaţa totală. Don Giovanni este personajul exemplar pentru psihoza epocii noastre denumită de Haneke „glacificarea emoţională”, care are la bază, în ultimă instanţă, teama de a se pierde pe sine.

Transpunerea în actualitate nu este o misiune uşoară, afirmă Haneke, deoarece fiecare spectator poate aprecia veridicitatea punerii în scenă. „Dar tocmai acesta este farmecul", adaugă el zâmbind, "să câştigi pariul că nu te vei poticni.”

În filmele sale, Haneke evită să instrumentalizeze muzica pentru a transmite emoţii. Preferă să i se dedice în exclusivitate, în filme cu subiect muzical („Pianista”) sau – pe scena operei...

„O evit pentru că o preţuiesc prea mult pentru a abuza de ea, pentru a abate atenţia de la greşelile de regie, nu-i aşa?... A fost o mare bucurie pentru mine, ca diletant, să mă dedic ei. Oricum ea captivează publicul mai mult decât orice element optic pe care i-l pot oferi eu”, a afirmat Haneke, care, în copilărie visa să devină pianist sau dirijor.

Dar atunci cum rămâne cu „glacificarea emoţională” ilustrată exemplar de atmosfera rece de birou, dacă muzica readuce emoţiile şi pasiunea în scenă? Haneke răspunde:

„Tensiunea (dramaturgică) se naşte mereu din juxtapunerea unor planuri diferite. Pe mine mă plictisesc cântăreţii care se străduiesc să repete prin interpretare ceea ce exprimă deja muzica. Un bun actor va realiza mereu un contrapunct faţă de text.”

Experienţa inedită de a lucra cu interpreţi de operă în locul actorilor, a fost, în opinia regizorului:

„Plăcută, datorită curiozităţii lor. Nu sunt obişnuiţi să se ocupe cineva de ei în detaliu ca să apară pe scenă ca oameni în carne şi oase şi nu ca marionete. Ne-am distrat foarte bine împreună şi cred că rezultatul nu e rău...”

Revenind la cinematografie, Haneke descrie evoluţia filmului în ziua de azi astfel:

„Cei mai valoroşi regizori vin cel mai des din lumea a treia, Abbas Kirostani, de pildă, din Iran. Noi nu putem decât să rafinăm mijloacele pe care le avem, dar noi nu ardem pentru nimic, nu-i aşa? Pentru ce să luptăm? Ne merge prea bine. Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne celebrăm greaţa de sine, pentru că utopii nu ne mai putem permite. Nu cred că traversăm o perioadă valoroasă pentru cinematografie. 99% din filmele main-stream sunt zero (bani aruncaţi pe fereastră).”

Despre filmul est-european, maestrul a adăugat:

„Europa răsăriteană aparţine din punct de vedere social lumii a treia şi se confruntă cu probleme majore. România, de pildă, are un loc aproape consacrat pe scena filmului de artă, de la Pintilie încoace.”