Un bilanţ ambiguu

Peste o mie la număr sunt militarii activi care prin intermeidul deputaţilor în congres pot solicita oficial sfîrşitul războiului în ţara celor două fluvii: „Acest recurs dă glas militarilor activi. Războiul nu este legitim, este lipsit de scrupule şi nu poate fi cîştigat. Ne aflăm astăzi aici fiindcă în timp ce camarazii noştri mor în Irak, politica poartă dispute”.

Sunt cuvintele lui Liam Madden unul din cei 1085 de puşcaşi marini care sub deviza „semper fidelis” au jurat credinţă constituţiei americane fără a renunţa la datoria de a incrimina nedreptatea. Este pentru prima oară de la războiul din Vietnam încoace că membri activi ai armatei americane recurg la o directivă a dreptului militar pentru a se împotrivi comandantului lor suprem, preşedintele Statelor Unite.

Or, în numele acestuia, Condoleezza Rice şi-a încheiat aşa zisul turneu al păcii în Orientul Apropiat, unul din obiective fiind şi obţinerea sprijinirii de către unele ţări din regiune a noii strategii a preşedintelui Bush în Irak. Bilanţul acestui periplu ar putea satisface administraţia Bush nu însă şi statele din Orientul Apropiat.

Succesele turneului secretarului Condoleezza Rice

Dar Condoleezza Rice este cea dintîi care ar putea fi mulţumită de roadele călătoriei în Orientul Apropiat: a reuşit să convină atît o întîlnire în trei cu preşedintele palestinian Mahmud Abbas şi cu premierul israelian Ehud Olmert cît şi să obţină din partea unor importante state arabe sprijin pentru strategia preşedintelui Bush în Irak.

Miniştri de externe ai consiliului de cooperare a ţărilor de la Golf, Egiptul şi Iordania s-au aliniat demonstrativ, la finele întîlnirii lor cu secretarul american de stat Condoleezza Rice, de partea Washingtonului, salutînd angajamentul american menit să instituie liniştea în ţara celor două fluvii.

Sunt aceste succese într-adevăr de lăudat?

O întrebare mai mult decît ipotetică ar suna însă astfel: poate fi cu adevărat satisfăcută doamna Rice de roadele turneului ei ? Fiindcă, ambele părţi implicate in conflictul israeliano - palestinian se află pe mai departe în aşteptarea unor noi iniţiative şi idei pe care şefa diplomaţiei americane nici măcar nu le-a sugerat în cursul vizitei.

Nici data la care întîlnirea tripartită la Washington va avea loc nu a fost stabilită. Iar sprijinul arab al politicii americane în Irak consemnat în declaraţia de la Kuweit este orice altceva decît expresia unei solidarităţi convingătoare cu George Bush junior, fiind mai degrabă, în absenţa unei modalităţi concrete de a influenţa Washingtonul, expresia conştiinţei că de voie de nevoie trebuie uneori să urli împreună cu lupii.

Nuanţe şi interpretări

Condoleeza Rice este însă prea inteligentă pentru a interpreta acest consimţămînt drept o poliţă în alb dată aşa zisei noi strategii în Irak. Ea va trebui să aibă grijă ca tocmai Casa Albă să nu interpreteze cumva astfel, solidaritatea statelor arabe.

Indiferent de prietenia ce leagă ţările arabe reunite la Kuweit de America, acestea nu-şi doresc altceva decît încetarea măcelului zilnic în Irak, intervenţia guvernului de la Bagdad chiar împotriva celor care şiiţi fiind comit acte de violenţă şi aflarea de către Statele Unite a unei soluţii de retragere din Irak, fie şi dacă acest din urmă pas implică o suplimentare temporară a efectivelor militare americane la Bagdad.

Ocol militar prin Iran

Mai există un element pe care Condoleeza Rice nu are voie să-l înţeleagă greşit: nici una din ţările arabe nu-şi doreşte ca retragerea militarilor americani din Irak să se facă via Iran. Altfel spus: nici una nu este dispusă să dea undă verde preşedintelui Bush pentru o nouă aventură militară în regiune.

Washingtonul la rîndul lui ar trebui să deducă de pe urma turneului de pace al Condoleezzei Rice în regiune şi ce-i mai rămîne de făcut în viitor: să-şi suplimenteze iniţiativele nu doar în contextul israeliano - palestinian ci şi în cel al relaţiilor cu prietenii tradiţionali în chestiunea irakiană.