Un bilanţ „pe dos”

Se impune din prima clipă o observaţie: marile ameninţări totalitare asupra cărora avertizau cercurile loiale preşedintelui Băsescu nu s-au confirmat. Cel puţin până acum niciunul dintre partidele guvernamentale nu a propus nimic scandalos. Chiar dacă amendamentele militanţilor USL sunt, fireşte, subiect de controversă, niciunul dintre ele nu reprezintă un atentat la instituţiile liberale. Pare ciudat să vorbim în aceşti termeni, dar ambianţa creată după vara anului trecut şi suspiciunile întreţinute cu asiduitate pretind această neobişnuită clarificare.

După toate aparenţele (şi există mai multe declaraţii ale primului ministru în sensul acesta ca şi câteva dezbateri publice concludente) procurorii nu vor fi transformaţi în funcţionari la dispoziţia partidelor, CSM îşi va păstra rolul de organism diriguitor al Justiţiei, de asemenea Curtea Constituţională îşi va conserva funcţia sa centrală de a limita excesul de putere şi nu va atenta nimeni la drepturile şi libertăţile deja consacrate ale cetăţeanului. Am putea spune în urma acestui bilanţ ”pe dos”, că modificările care vor fi aduse Constituţiei nu vor transforma din temelii regimul politic, nici într-un sens nici într-altul. Opozanţii cu structuri raţionale şi moderate au început să recunoască şi ei acest lucru. Ioan Stanomir, bunăoară, admite că ”punctele acceptate indică mai degrabă o prudenţă în domeniul revizuirii” (vezi Contributors.ro).

Chiar dacă prezidenţialiştii regretă tendinţele puternice de parlamentizare ale regimului politic, ei nu le pot contesta de pe poziţii radicale. Cel mai mare defect pe care constituţionalistul Ioan Stanomir îl găseşte demersurilor recente de revizuire este faptul că modificările anunţate vor consolida puterea primului ministru. ”Parlamentarizarea regimului maschează întărirea, masivă, a prerogativelor Premierului”. Cuvântul ”maschează” sugerează că am asista la un proces ilicit sau cel puţin la unul nu tocmai corect. În realitate consolidarea puterii primului ministru nu este decât efectul imediat şi logic al sistemului parlamentar. Angela Merkel este cel mai puternic politician german în virtutea sistemului politic parlamentar şi acelaşi lucru se poate spune despre toţi şefii de guvern proeminenţi din Europa. Parlamentarismul consacră puterea primului ministru care este pe de altă parte cel mai vulnerabil în faţa voinţei parlamentului. Spre deosebire de preşedintele de republică care nu poate fi destituit de parlament, premierul este demis prin moţiune de cenzură şi fără niciun referendum.

În orice caz e bine că discuţia tinde să fie aşezată pe terenul normalităţii. Întreţinerea spaimelor şi vigilenţelor ”anti-totalitare” nu face decât să creeze aşteptări greşite şi să deturneze dezbaterea de la rolul ei firesc. Alarmele false camuflează în cele din urmă faptul că opoziţia şi majoritatea au destule lucruri în comun pe care refuză să le recunoască. De exemplu Premierul a surprins pe multă lume propunând cel puţin două modificări identice cu cele susţinute de Traian Băsescu şi Monica Macovei, (prelungirea termenului de reţinere de la 24 la 48 de ore şi eliminarea prezumării licite a averii), dar există destule alte suprapuneri între propunerile diferitelor grupări care ar fi constituit o platformă suficientă pentru o dezbatere eliberată de suspiciuni. Bunăoară toată lumea e de acord cu dizolvarea parlamentului în cazul unui eşec al demiterii preşedintelui.

Asta nu înseamnă că adversităţile politice ar trebui atenuate sau transformate într-o pace stupidă şi leneşă. Ar însemna, în schimb, ca opoziţia să aibă curajul de a accepta realitatea şi de a vorbi despre subiecte reale şi nu despre spaime închipuite. Există prea multe motive de îngrijorare pentru politica românească, există prea multe ameninţări confirmate pentru ca opozanţii să se mai risipească în alarme despre compromiterea justiţiei sau speculaţii despre efectul nefast al majorităţilor parlamentare şi despre microbul ascuns în marile asamblaje populare.

De altfel prezidenţialii se complac, pe mai departe, într-o contradicţie irezolvabilă: anul trecut ei culpabilizau referendumul considerându-l o expresie a unui totalitarism incipient, iar acum deplâng nesocotirea referendumului pentru un parlament unicameral. Anul trecut deplângeau tocquevillian tendinţele tiranice ale majorităţilor populare, iar acum se indignează rousseauist de nesocotirea suveranităţii poporului. Cu siguranţă că cineva ar trebui să-şi asume rolul de a face puţină ordine în aceste idei spre beneficiul tuturor, căci întreaga dezbatere publică riscă să devină ininteligibilă. Modificarea Constituţiei este şi o bună ocazie pentru repunerea dialogului politic pe baze mai sănătoase.