Un deceniu de la aderarea la NATO a Poloniei, Cehiei şi Ungariei

După prăbuşirea comunismului în Europa, în anii 1989-1990, majoritatea noilor guverne din estul continentului îşi doreau admiterea în NATO şi Comunitatea Europeană, cum se numea UE pe atunci. Dar, în timp ce integrarea europeană a mai durat un timp, admiterea în pactul nord-atlantic a fost pentru trei ţări mai rapidă. În 1997, secretarul general al NATO la acea vreme, Javier Solana, a dat Ungariei, Cehiei şi Poloniei vestea cea bună: “ Astăzi, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor NATO au decis să invite guvernele Ungariei, Cehiei şi Poloniei, să iniţieze tratative de aderare“, a spus Solana.

Aproximativ doi ani mai târziu, pe 12 martie 1999, avea loc admiterea celor trei ţări, în calitate de membru cu drepturi depline. Imediat după aceea ţările, care cu un deceniu înainte făceau încă parte din blocul antagonic, numit Pactul de la Varşovia, au depus eforturi pentru a demonstra celorlalţi parteneri, şi mai ales americanilor dominanţi, că au meritat această încredere. Toate cele trei ţări s-au alăturat în 2003 aşa-numitei “alianţe a celor doritori”, trimiţând trupe în Irak. Chiar dacă aceasta nu a fost o misiune a NATO, participarea ţărilor central şi est-europene a fost salutată la Washington de administraţia Bush. Imediat după aceea, ministrul american al apărării din acea perioadă, Donald Rumsfeld, a împărţit Europa în două. Noua şi vechea Europă: “Dumneavoastră vă gândiţi, când vine vorba despre Europa, la Franţa şi Germania. Eu nu. Eu cred că aceasta este vechea Europă. Dacă vă uitaţi astăzi la alianţa NATO în ansamblu, atunci constataţi că centrul de gravitaţie s-a deplasat către est”, a spus el.

Fidelitatea arătată Americii de cele trei ţări a jucat un rol şi câţiva ani mai târziu, când guvernele de la Praga şi Varşovia s-au declarat dispuse să accepte instalarea, pe teritoriul lor, a unor componente ale preconizatului scut anti-balistic american. Simultan, statele în cauză au luat în calcul şi o înrăutăţire a relaţiilor cu Rusia. De aceea, neliniştea provocată de dubiile noului preşedinte al SUA, Barack Obama, privind oportunitatea scutuli anti-balistic, şi de noua prietenie arătată de SUA Rusiei la reuniunea miniştrilor NATO din 5 martie este cu atât mai mare. Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, declara cu o săptămână în urmă: “Miniştri de externe au căzut de accord să reînfiinţeze formal consiliul NATO-Rusia, imediat după reuniunea NATO de la Strasbourg şi Kehl.

Cehii, polonezii şi ungurii, dimpreună cu alţi foşti membri ai Pactului de la Varşovia, se tem că NATO îşi va ameliora relaţiile cu Rusia pe socoteala lor. O temere pe care şefa diplomaţiei americane, Hillary Clinton, s-a străduit să o risipească: “Dorim să cooperăm cu toţi aliaţii noştri din NATO, pe care dorim să-i sprijinim în continuare. Suntem conştienţi de îngrijorarea exprimată de un număr de naţiuni din răsărit, care au avut experienţe îndelungate cu Rusia, îngrijorări legate de orice fel de dialog cu Rusia, indiferent dacă este un dialog între SUA şi Rusia, între NATO şi Rusia, sau orice alt fel de dialog.”

Aparent, şi americanii sunt surprinşi de cât de mari au rămas temerile naţiunilor central-şi est-europene privind posibilitatea de a redeveni, indiferent de apartenenţa lor la NATO, nişte simpli pioni în jocul marilor puteri.