"Un eşec util " sau " O cancelarie barocă"

Vocea lui Andrei Pleşu aduce de fiecare dată în concertul european o notă de claritate, de luciditate, nelipsită de unele inflexiuni ironice şi autoironice, de acel umor subtil şi inteligent de care tehnocraţii de la Bruxelles şi limbajul lor de lemn duc atît de dramatic lipsă. Cu atît mai binevenit este eseul pe care SÜDDEUTSCHE ZEITUNG îl publică azi în paginile de foileton sub semnătura prestigiosului filozof şi intelectual român. Degringolada europeană nu putea să lase indiferent un spirit atît de european cum este cel al lui Andrei Pleşu. Conform optimistului adagiu „ tot răul poate fi uneori spre bine” dar departe de acel optimism leibnizian de care Voltaire la vremea lui îşi cam bătuse joc în romanul „Candide” , Andrei Pleşu îşi intitulează eseul în original, în română - „Un eşec util”.

Scris special pentru cotidianul SÜDDEUTSCHE ZEITUNG , care şi publică textul în traducerea lui Malte Kessler, eseul este „reintitulat” de către editori astfel: „Eine barocke Kanzlei”. Tot ei, aşează lămuritor şi subtitlul : „Europas nützlicher Schlamassel” / Folositoarea degringoladă europeană.

Eseul este o bijuterie publicistică, o piesă antologică în colecţia de texte pe care presa germană le publică periodic, sub semnătura unor nume mari. Aş înclina să afirm mai mult decît atît: Andrei Pleşu filozofează clar şi răspicat pe marginea unor evoluţii , fenomene , sentimente şi resentimente pe care le traversează continentul nostru, în vest ca şi în est. Dar – cu experienţa tragică şi poate tocmai de aceea edificatoare a unui locuitor înţelept , inteligent şi curajos - al acelei părţi a continentului care vreme de o jumătate de secol a stat în conul de umbră al istoriei, Andrei Pleşu dezvăluie şi explică, pe înţelesul tuturor, complicatele mecanisme care au provocat degenerarea unui ideal într-o ideologie, dîndu-i acesteia şi o definiţie foarte „sincron europeană” : „Europa a devenit o ideologie. Noi, cei din est , ştim încă foarte bine ce efect devastator are transformarea unui gînd , sau a unui crez, în ideologie(...). Ideologia e o formă de birocratizare a gîndirii. Viul e obligat la regularitate mecanică, reflexia e înlocuită prin adeziune oarbă. Nimic nu rezistă toxinei brutale a ideologicului.Credinţa devenită ideologie sucombă în pietism găunos, dreptatea devenită ideologie sfîrşeşte în judecată criminală, frumuseţea devenită ideologie cade în calofilie kitsch.Nici splendoarea ideii europene nu supravieţuieşte igienic, dacă se lasă contaminată de reflexe ideologice: demagogia „casei comune”, reglementarea optimismului, monumentalizarea tactică a „spiritului comunitar” supremaţia administraţiei şi a contabilităţii n-au cum să configureze un portret convingător nici pentru membri, nici pentru aspiranţi. Europa, în speţă Uniunea Europeană, trebuie să se grăbească a-şi recupera frăgezimea organică, firescul, dimensiunea omenească. Altfel, riscă să expire aseptic într-un vraf de dosare şi discursuri” . Intre aceşti parametri reali, eşecul franco - olandez pe care Andrei Pleşu îl analizează înainte de a se opri asupra ideologizării idealului european, poate fi un „necaz fericit” în măsura în care el reprezintă tocmai acea tentativă de recuperare a dimensiunii omeneşti, a frăgezimii organice, a firescului identităţii europene, dincolo de prescripţiile şi restricţiile tehnocraţilor de la Bruxelles.

În stilul său inconfundabil şi poate, tocmai de aceea, memorabil , Pleşu interpretează NU-ul franco - olandez drept un refuz al popoarelor europene de a „digera neglijent şi pripit tocătura comunitară ca pe un fast food la îndemînă” , drept un semnal de alarmă, un indiciu al unei fracturi primejdioase survenite între „lumea politicienilor comunitari şi cea a populaţiei comunitare.”

Dacă „tot răul poate fi uneori şi spre bine” , se poate admite şi că „mai binele poate fi adesea, duşmanul binelui” sau că „iadul e pavat cu intenţii bune” . Lectura eseului publicat in SÜDDEUTSCHE ZEITUNG explică şi de ce din dorinţa de mai bine, „Uniunea Europeană a uitat să mai fie simpatică ”. Pusă neîncetat în situaţia de a „dăscăli” şi „cicăli”, ea a dobîndit „imaginea unei soacre hărţuitoare, a unui pedagog acru” . Iar interdicţiile, cum bine ştim, alimentează în mod aproape reflex gestul respingerii .In pornirea eurocraţilor de a admonesta, controla şi limita comportamentele membrilor familiei „sporite” numeric, autorul eseului întrevede nişte instincte „castratoare” . De altfel, ziarul german a împărţit textul eseului în două subcapitole intitulate „O soacră cîrtitoare” şi „O castrare permanentă”.

Cum de a ajuns Uniunea Europeană ca dintr-o „zînă bună” să se transforme într-o „bătrînă nesuferită”? Simplu: bunele intenţii ale Bruxelles-ului de „a ţine sub control o aglomeraţie tot mai mare de state, neglijarea de către eurocraţi a unei strategii de „seducţie politică” au favorizat această „metamorfoză” aproape „kafkaeskă”. Marginalizarea culturii (Geisteswissenschaften) invocarea ei strict retorică, lipsa de interes pentru construcţia morală şi pentru problematica religioasă „au sărăcit definiţia Europei”.

În consecinţă, Europa se identifică azi cu un „finanţism obosit” ea devine un soi de „cancelarie barocă severă şi impenetrabilă” .Se pare că editorilor germani ai articolului, această observaţie din textul lui Andrei Pleşu li s-a părut cea mai „conformă „ spiritului cititorilor germani , care însă nu vor rămîne insensibili nici la observaţia şugubeaţă potrivit căreia „ Ni se cere să iubim o mătuşă grijulie. Nu e de mirare că din cînd în cînd, privirile ne alunecă pe de lături”... Evident, cititorul se va întreba : spre cine? Spre America, de pildă. „Mofturile antiamericane” ale europenilor îl fac pe autorul eseului să emită impresia că linia cortinei de fier s-ar fi mutat „dealungul Atlanticului”.Conştientă de riscul unei asemenea falii – Europa se străduieşte să-şi accepte destinul „euro - atlantic” şi să gîndească „ global” . Printr-o ironie a destinului, sau un paradox, respingerea Tratatului Cosntituţional a avut loc tocmai în ţări care se consideră a fi „nucleul forte” al Uniunii . Andrei Pleşu reia un termen frecvent al limbajului de lemn al eurocraţilor recurgînd la banala figură de stil a „LOCOMOTIVEI” procesului de integrare , rol care i-ar reveni cuplului franco - german, pentru a schiţa şi un scenariu: cel al prăbuşirii locomotivei în prăpastie atunci cînd podul se rupe, restul vagoanelor urmînd şi ele această fatală cale.

Cu optimismul bine temperat al unui filozof de profesie şi de vocaţie care nu a pierdut cîtuşi de puţin contactul cu realitatea , Andrei Pleşu nu crede în potenţialul ameninţător al ipotezei „prăbuşirii” ci în capacitatea de autoreglare a proiectului european în urma crizei pe care o traversează acum .

De la faţa locului, autorul consideră că ţările est europene vor constitui probabil una din „resursele nebănuite de vitalitate şi de imaginaţie, necesare viitoarei identităţi continentale. Utile – sună finalul eseului - ele sunt încă de pe acum : fie şi numai ca ţapi ispăşitori pentru întreaga păţanie” . Un rol pe care Andrei Pleşu îl conturase tocmai la începutul eseului său, cînd evoca dilemele aderării României la Uniunea Europeană. Obosit de retorica stereotipă a diplomaţiei, filozoful adaugă cascadei de nedumeriri următoarea falsă întrebare: „problema nu e nici dacă, nici cînd ci mai degrabă în ce intrăm” .Odată atinsă chestiunea identităţii Uniunii, Pleşu abordează criza acesteia, nu fără a emite , referindu-se la România, impresia că „ajungem întotdeauna prea tîrziu sau mai rău, că purtăm ghinion organizaţiilor pentru care optăm” . Finalul eseului anulează însă subtil şi cu o clemenţă suverană, această primă impresie .