Un exerciţiu de istorie alternativă

Limitarea mandatelor este o idee care câştigă tot mai mult teren în democraţiile moderne. Exemplu cel mai recent este cel al Franţei, unde, în 2008, a fost limitat numărul de mandate prezidenţiale la două, iar durata lor la 5 ani. Oricât ar părea de suprinzător până atunci nu existau limite şi în plus mandatul preşedintelui era de 7 ani. Ideea limitării mandatelor îşi are însă originea în Statele Unite, acolo unde, de la bun început, preşedintele avea dreptul la o singură realegere. Dar încă din secolului al XIX-lea, Tocqueville se întreba dacă legiuitorul american a făcut bine permiţând realegerea preşedintelui. El argumenta că preşedintele ar putea folosi forţa guvernului în sprijinul realegerii sale şi că, în vederea unui nou mandat, va face concesii populiste, devenind sclavul majorităţii.

Deputatul european, Cristian Preda, care s-a specializat în propuneri avangardiste (vezi şi votul de la 16 ani) a reluat ideea în contextul dezbaterilor constituţionale, propunând un singur mandat prezidenţial limitat el însuşi la 4 ani. Nu ştim ce şanse ar putea avea o asemenea propunere, dar am putea încerca un exerciţiu de istorie alternativă.

Ce s-ar fi întâmplat dacă preşedintele României ar fi avut dreptul la un singur mandat? Este un exerciţiu care nu ţine seama de subiectivitatea persoanelor, ci doar de considerentele obiective cele mai generale. Preşedintele Traian Băsescu, de pildă, nu ar fi fost, probabil, tentat să alunece pe panta cea mai abruptă a populismului în toamna lui 2008, promulgând legea de majorare a salariilor profesorilor. Dar în perspectiva realegerii sale şi a întregului proiect politic personal, preşedintele avea nevoie ca PDL să acceadă la guvernare în orice combinaţie posibilă şi prin orice mijloace.

Se pare că Tocqueville a avut drepate. Abia dreptul de a fi reales i-a inspirat preşedintelui cele mai rele idei cu putinţă. Ulterior, în 2009, avea să imagineze un referendum populist conceput ca formă de sancţionare a elitei politice prin care şi-a asigurat o realegere la limită. Dar se pare că ambiţiile politice ale preşedintelui Traian Băsescu au fost de la bun început proiectate pe 10 ani, ceea ce poate explica de ce s-a despărţit atât de uşor de liberali, partenerii care i-au asigurat ascensiunea politică în 2008, atunci când nu avea nici 20 % în sondajele de opinie. Posibilitatea realegerii a favorizat de la bun început decizii politice care sunt şi astăzi resimţite ca o veritabilă traumă printre proprii alegători.

Dar dacă Traian Băsescu a început bine pentru a sfârşi rău, Ion Iliescu a avut un parcurs complet diferit. El a început în modul cel mai rău cu putinţă şi dacă nu ar fi avut posibilitatea realegerii, Ion Iliescu şi-ar fi încheiat cariera acoperit de cel mai apăsător oprobriu, fără speranţa de a fi reabilitat vreodată. Al doilea mandat a fost însă cu totul surprinzător, atât pentru partizanii săi dintâi cât mai ales pentru adversarii săi ireductibili. Preşedintele Ion Iliescu, în al doilea mandat, a semnat aderarea României la NATO şi a patronat un Executiv care a încheiat negocierile de aderare la UE. În aceeaşi perioadă a avut loc o amplă reformă economică, cele mai spectaculoase privatizări cu capital străin.

Totuşi parcursul acesta nu spune mare lucru pentru problema care ne interesează. La finele primului mandat, tocmai pentru a fi reales, Ion Iliescu dezlănţuise cea mai furibundă campanie împotriva ”moşierilor” şi a foştilor proprietari după cum încurajase prin forţe terţe cel mai virulent antimaghiarism. Reformele economice au fost îngheţate timp de patru ani (între 1992 şi 1996) tocmai pentru a permite realegerea sa şi a partidului său de către muncitorii industriali şi ţărănimea dependentă de subvenţiile de stat. În plus PDSR şi preşedintele Iliescu utilizau fără limite şi pudoare toate resursele guvernamentale în scopul realegerii lor. Tocqueville avusese încă o dată dreptate.

Cu toate acestea Ion Iliescu avea să piardă alegerile, el revenind în prim plan abia după mandatul preşedintelui Emil Constantinescu. Din motive niciodată clarificate până la capăt, preşedintele Convenţiei Democratice a anunţat că nu va mai candida, dar, privind restrospectiv, putem spune că el a acţionat permanent ca şi cum ar fi avut dreptul la un singur mandat. Preşedintele Emil Constantinescu şi-a asumat cele mai mari riscuri de imagine pe care şi le-a luat vreodată un preşedinte în primul mandat, luând decizii impopulare, dar de o importanţă fără egal pentru devenirea democratică a României.

Aşadar, dacă ar fi să ne imaginăm ce ar însemna interzicerea realegerii unui preşedinte de republică, am putea lua în considerare mandatul preşedintelui Emil Constantinescu care nu a făcut niciodată nici cele mai mici concesii de dragul imaginii sale. Unii l-au considerat naiv şi lipsit de aptitudini politice, dar este cert că mandatul său, deşi a fost marcat de stângăcii şi scăderi de tot felul,  rămâne, în cele din urmă, singurul exemplu nepătat din istoria post-comunistă a României.

Totuşi poate fi el considerat un exemplu stimulator pentru ideea limitării numărului de mandate?  Preşedintele Emil Constantinescu a acţionat fără să se cruţe pe sine cu toate că avea perspectiva de a fi reales, de aceea el este mai curând un exemplu de virtute politică, de excepţie neclasabilă, decât  un produs al sistemului. Derapajele celorlalţi doi preşedinţi şi eforturile penibile de a fi realeşi sunt în schimb contraindicaţii puternice pentru sistemul actual cu două mandate. Să nu uităm, la final, că autorul propunerii, Cristian Preda, a fost nu doar consilier al preşedintelui Traian Băsescu, ci şi al preşedintelui Emil Constantinescu. Experienţa aceasta se va fi distilat, cu timpul, într-o propunere constituţională care disimulează însă, cu discreţie, motivaţiile concrete.