Un mare pas înainte, dar nu o revoluţie!

Este din nou vremea discursurilor pompoase: secretarul general al Naţiunilor Unite, Kofi Annan, şi alţii au anunţat încă de la început „o nouă eră în apărarea drepturilor omului“. În fapt, proaspăt-înfiinţatul consiliu înseamnă, în comparaţie cu vechea comisie, un progres: la masa tratativelor stau mai puţine state, iar sesiunile vor fi mult mai lungi. În tot şi-n toate au fost create condiţii optime pentru o activitate mai eficientă. Cu toate acestea, de la noul consiliu nu se aşteaptă impulsuri majore, căci la Naţiunile Unite paşii se fac centimentru cu centimetru, iar marile speranţe au fost mult prea des spulberate de realitate. Tema „drepturile omului“ este un exemplu concludent. Unul din primele documente adoptate de către Naţiunile Unite, după cel de-al doilea război mondial, a fost Carta Drepturilor Omului; un document revoluţionar. Totuşi, după aproape 60 de ani, bilanţul acestui forum este aproape nul şi nu-i de mirare! Cînd cei care încalcă drepturile omului stau la aceeaşi masă ca membri cu drept de vot, aşa după cum a fost în cazul comisiei, toată lumea evită să mai arate cu degetul. Odată cu noul consiliu toate aceste probleme ar fi trebuit înlăturate, însă Naţiunile Unite sfidează încă o dată logica: în ciuda numeroaselor dovezi de încălcare a drepturilor omului, China şi Rusia au primit cîte un loc în consiliu. Multe state mici văd în guvernele de la Beijing şi Moscova o voce puternică ce le apără interesele, aşa încât au votat în favoarea acestora. Dar, şi alte ţări în care drepturile omului sunt încălcate sistematic, precum Pakistan-ul, Arabia Saudită sau Cuba, au beneficiat de suficient sprijin. Toţi membrii ar trebui îndeaproape supravegheaţi şi mai există şi posibilitatea excluderii unei ţări din consiliu. Deocamdată, nu se ştie însă foarte clar cum se va realiza această monitorizare, dacă numai rapoartele oficiale ale guvernelor vizate vor conta sau vor exista observatori independenţi. Oricum, în cele din urmă, mai este nevoie şi de o majoritate de două treimi din voturi în adunarea generală pentru a exclude o ţară din consiliu. Statele Unite au găsit prilejul mai întâi să atace consiliul, iar după aceea să nu-şi mai dea osteneala pentru a obţine un loc de membru. Susţinători ai consiliului, precum Germania, văd în aceşti paşi mărunţi o şansă uriaşă. Se doreşte a se exercita presiuni pentru a avea succes, cu speranţa că nici celelalte state nu se vor mai opune. O simplă socoteală arată că, din păcate, nici în trecut nu s-a reuşit prea des lucrul acesta.