Un mic avans al unionismului

Preşedintele Traian Băsescu i-a decorat joi pe membrii Parlamentului care au sesizat Curtea Constituţională pentru recunoaşterea limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova. ”A fost un moment extrem de important pe care l-am trăit în birou singur, dar cu mare bucurie, şi unde am putut am sunat. Am găsit-o pe doamna Guţu şi ne-am bucurat împreună, l-am găsit pe Dorin Chirtoacă, ne-am bucurat împreună de decizia Curţii Constituţionale a Republicii Moldova.”

Chiar dacă în România acest fapt nu a trezit niciun ecou, el marchează într-adevăr un avans fie şi timid al unionismului. La prima vedere recunoaşterea limbii române este un act redundant, un fel de a parafa o evidenţă sau de a înfiinţa ceva care exista de mult. Tocmai de aceea la Bucureşti nimeni nu a tresărit şi probabil că nu a înţeles nici de ce preşedintele face caz de un act politic care se înscrie pur şi simplu în datele ” bunului simţ”. În ultimii 20 de ani românii au fost mereu indignaţi că la Chişinău propaganda comunistă şi filorusă neagă „cu insolenţă” toate evidenţele, pretinzând că limba moldovenească este ceva diferit de limba română.

În realitate pe versantul drept al Prutului lucrurile au fost mereu înţelese greşit. Limba moldovenească este o versiune foarte puţin diferită a limbii române literare, dar problema denumirii nu este deloc lipsită de importanţă. Potrivit tradiţiei neîntrerupte şi al cărei început nu poate fi bine precizat, limba vorbită de majoritatea locuitorilor din Basarabia s-a numit întotdeauna” limba moldovenească”. Mai mult decât atât, ”limba moldovenească” este mai veche decât ”limba română”, care acoperă un concept politic datând abia din secolul al XIX-lea, după ce Basarabia a fost cedată Rusiei prin Tratatul de la Bucureşti din 1812. Desigur că idiomurile vorbite în vechile provincii româneşti erau foarte asemănătoare, dar denumirea lor este esenţială, căci este legată indisociabil de sentimentul identităţii. Dimitrie Cantemir oferise de fapt limbii moldoveneşti un prestigiu superior, vorbind cu precădere despre ”limba moldovenilor” în descrierea pe care o oferea Occidentului cu privire la latinitatea orientală. El aprecia că limba vlachilor este mai grosolană decât cea a moldovenilor, deşi este în linii mari aceeaşi. (PP Panaitescu argumentează cu un fragment din Miron Costin că de fapt şi moldovenii vorbeau ”româneşte”, dar pasajul e tradus din poloneză)

Identitatea moldovenească a fost cu siguranţă încurajată de ruşi, dar ea exista şi nu este o invenţie a comunismului sau regimului ţarist. A prelua „limba română” nu este aşadar un simplu eveniment filologic, care să fie celebrat la Academie, ci un veritabil eveniment politic.

Ceea ce pentru românii din dreapta Prutului este insesizabil ca aerul respirat, pentru ceilalţi este ceva opac şi palpabil, căci limba română şi românitatea sunt constructe politice la formarea cărora basarabenii nu au participat. Faptul că moldovenii păstrează neschimbată o tradiţie mai veche nu ar trebui să ne surprindă. Se ştie că zonele izolate sunt mai conservatoare şi mai puţin deschise către inovaţie. Or, românitatea, limba română şi tot ce este asociat acestora sunt inovaţii ale modernităţii politice. Numele de România apare târziu, fiind utilizat se pare pentru prima dată în lucrarea geografului grec Daniel Philippide(”Historia tes Roumounias”), scrisă în greacă şi tipărită la Leipzig în 1816. Mult mai târziu în 1840 apare la Paris o lucrare a unui francez, profesor la Colegiul Sf Sava din Bucureşti şi intitulată La Romanie. (P.P. Panaitescu).

Uităm mereu că basarabenii, prin forţa împrejurărilor, nu au fost antrenaţi în procesele cele mai importante ale modernizării politice care au cuprins primele constituţii, unirea Principatelor, instaurarea monarhiei, cucerirea independenţei şi apoi declanşarea unui amplu program de lucrări publice şi reforme instituţionale. Perioada cuprinsă între 1918 şi 1940 a fost prea scurtă pentru a recupera diferenţele. Pentru cei din Republica Moldova identitatea ”moldovenească” a continuat să fie extrem de preţioasă nu pentru că s-ar opune românităţii, ci pentru că s-a opus slavizării, fiind totodată cea mai veche amintire comunitară. Este de fapt identitatea însăşi şi nu doar un ingredient al ei. Iată de ce ar trebui ca rezistenţele care se manifestă la Chişinău faţă de avansul „românismului” să fie mai bine înţelese şi să nu fie automat asimilate cu politica filorusă. Paradoxal „moldovenii” sunt cei mai buni şi mai tenace păstrători ai identităţii lor istorice şi nu „românii” de dată recentă. Recunoaşterea ”limbii române” ca limbă oficială nu reprezintă o banală confirmare filologică, ci extinderea în Republica Moldova a unui concept politic creat în dreapta Prutului.