Un nou premiu pentru un scriitor fără egal

De la debut, de la volumele de poezii şi pînă la fabuloasa trilogie „Orbitor”, volumele de proză, eseuri, scrieri de teorie literară, articolele de ziar, literatură pentru copii, pe scurt, tot ce a ieşit de sub pana lui Mircea Cărtărescu, şi nu este deloc puţin, are har şi valoare.

Numeroasele distincţii literare, la care se adaugă acum Premiul Literar Internaţional, Haus der Kulturen der Welt, bursele de creaţie în Germania şi străinătate, seminariile care i-au fost încredinţate la mari universităţi occidentale, conferă un caracter public, oficial, valorilor intrinseci, de stil şi conţinut ale unor scrieri de o derutantă, tulburătoare originalitate.

Cititorii avizaţi şi criticii de specialitate au resimţit la lectura cărţilor lui Mircea Cărtărescu, atîtea cîte au fost deja traduse în germană (circa zece titluri), culminînd acum cu volumul doi, „Corpul” din trilogia „Orbitor”, un sentiment de perplexitate admirativă .

Cu acel monolit negru stîrnind uimirea hominizilor, din scena de debut a filmului lui Stanley Kubrick; Odiseea spaţială 2001 compară cronicarul cotidianului FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, partea a doua a trilogiei. Cartea ar fi, în viziunea aceluiaşi critic, un experiment biochimic cu mijloacele limbajului.

Genial, gigantic, monumental -exclamă un alt recenzent, în BERLINER ZEITUNG, după lectura aceluiaşi roman apărut anul trecut.

Termenii în care juriul Premiului Internaţional de literatură elogiază „Corpul”, sunt de asemenea superlativi: "un roman fulminant, o operă de artă electrizantă, de o rar întîlnită strălucire şi intensitate”.

Juriul a avut de ales din oferta a 70 de edituri, din 140 de titluri de scrieri în proză, din traduceri germane din 30 de limbi, din textele unor autori provenind din 50 de ţări ale lumii.

Cronicile numeroase care apar în paginile presei au întîmpinat cu elogii fiecare nouă apariţie în spaţiul de limbă germană volumelor lui Mircea Cărtărescu. Ele constituie o succesiune de revelaţii pozitive, străbătută de efortul de a contextualiza o operă radical diferită de ambianţa beletristicii contemporane occidentale, dar purtînd în interstiţiile ei genomul universalităţii, în ciuda experienţei particulare de viaţă a autorului în România comunistă şi post-comunistă.

Acest genom ar fi doar una din cheile succesului de care au parte cărţile lui Mircea Cărtărescu, în fiecare din numeroasele limbi în care au fost traduse.

Nu mai puţin adevărat este că tălmăcirea în germană a unora din volumele de proză ale autorului român, în special a primelor două romane din trilogia „Orbitor”, se transformă într-o înaltă probă de virtuozitate, într-o reală provocare căreia nu-i pot face faţă decît cei mai buni cunoscători ai subtilităţilor stilistice şi semantice ale celor două limbi: Gerhard Csejka, Ferdinand Leopold, Ernest Wichner…

Pentru Mircea Cărtărescu, actuala distincţie ar putea avea o semnificaţie suplimentară. Autorul şi-a încheiat scrierea în română a acestui opus magnum la Academie Schloss Solitude, lîngă Stuttgart. Acolo i-a fost dăruit timpul de care la el acasă ducea atîta lipsă, liniştea necesară spre a medita şi scrie. Era acea singurătate, ca mediu esenţial pentru un artist, chiar într-o mare de oameni, o singurătate metafizică pe care să o poată căra cu sine ca pe o cochilie de melc, pretutindeni, după cum avea să afirme Mircea Cărtărescu într-un lung dialog pe care l-am avut la castelul Solitude în 2007, unde scriitorul mărturisea că se simţea ca în paradis.

Definiţiile date atunci actului literar, creativităţii - rămîn antologice:un scriitor nu este cel care scrie, este cel care meditează înainte de a scrie, cel care are timpul şi libertatea interioară de a-şi înţelege propria situaţie, cum spunea Kafka, cel care stă ore în şir în fiecare zi în faţa caietului său şi scrie, buclă după buclă, literele din care se alcătuieşte substanţa cărţii.

L-am reîntîlnit apoi la Berlin, iarna, preda la Freie Universitaet un curs de literatură. Nu se afla pentru prima oară în capitala Germaniei, era din nou acolo, cu soţia şi copilul, ceea ce-l făcea să se simtă acasă, familiarizat deplin cu capitala germană, exclamînd cu un aer uşor amuzat „Ich bin ein Berliner”.

Era cu totul îndreptăţit să o spună, fusese în două perioade distincte, la zece ani diferenţă în acest oraş despre care avea o imagine 3 D .

A scris în romanele şi eseurile sale despre mai toate locurile pe unde a trecut, deşi oriunde s-ar afla, trăieşte năuc în peisaj, fiind un cazanier.Totuşi, simte oraşul prin zgomotele şi miresmele sale, dar după aceea, oraşele îşi iau revanşa, încep să vibreze, să fie strălucitoare.

Şi într-adevăr, doi ani mai tîrziu, capitala germană şi-a luat în modul cel mai strălucit revanşa, acordîndu-i lui Mircea Cărtărescu şi celor doi traducători ai săi, Gerhard Csejka şi Ferdinand Leopold, Premiul Internaţional de Literatură.