Un pact fiscal şi o Europă cu o singură Germanie

Invitatul emisiunii: Cristian Sima, preşedintele SIBEX. Moderator în studioul din Bucureşti: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu. În studioul din Bonn: Cristian Ştefănescu.
 
Un optimism prudent manifestat de cancelara germană. Şi nu tocmai gratuit. Deocamdată, avem, în Europa, un pact de stabilitate pe care un grup de naţiuni l-a ratat şi avem aceleaşi naţiuni care promit să respecte un alt pact, cel puţin la fel de sever. Şi îi mai avem pe liderii europeni care încearcă, pe bâjbâite, pe pipăite, să iasă din labirintul unei crize pe care nici ei şi nici măcar economiştii nu par a o înţelege pe deplin – cu atât mai puţin noi, ceilalţi, care trebuie să îi suportăm costurile.
 
Cu siguranţă nimeni nu poate vorbi, după summitul de luni, despre vreun succes, chiar dacă Angelei Merkel i-au trebuit numai câteva săptămâni pentru a convinge 25 din cele 27 de naţiuni să promită constituţionalizarea frânei de îndatorare. De fapt, nu e neapărat reuşita Angelei Merkel; pactul acesta fiscal este, cumva, o bostănărie, iar teama care i-a determinat pe europeni să şi-o păzească este, mai degrabă, generată de agenţiile de rating, implicit, de costurile tot mai ridicate ale propriilor credibilităţi. Există, însă, într-o lume în care prea multe se învârt în jurul jocurilor generate de alternanţa democratică la putere, antecedentul pactului de stabilitate, aşa că semnele de întrebare se menţin ca şi înaintea înţelegerilor de luni.
 
Adăugăm, la aceste îndoieli, şi o anume teamă a Germaniei, chiar dacă ea ar putea fi explicată prin ceea ce, în genere, ne obişnuim să spunem că ar fi „treabă nemţească bine făcută”: anume, teama faţă de propria-i capacitate de a suporta întreaga responsabilitate cu care s-a trezit şi pe care, de fapt, şi-a asumat-o. Însăşi cancelara Angela Merkel avertiza, vinerea trecută, la Davos, că ţara sa nu are – nici măcar ea – resurse nelimitate.
 
A fost şi ziua în care a ieşit pe piaţă povestea cu supercomisarul pentru Grecia. O manieră interesantă de a deschide un subiect şi o derulare interesantă a temei: fie cineva a încercat să încingă spiritele înaintea summitului de la Bruxelles, fie, dimpotrivă, a fost o supapă înaintea întâlnirii la vârf. Episodul cu supercomisarul a generat o dezbatere în jurul rolului jucat de Germania în Europa. Se poate vorbi despre o hegemonie a Germaniei, cum au lăsat unii să se înţeleagă? Care unii sunt, în bună măsură, aceleaşi voci auzite, recent, reproşând Germaniei o prea multă prudenţă în a salva (pentru a evita, totuşi, termenul „disciplinare”) Europa.
 
Că este un model o dovedeşte însuşi preşedintele francez Nicolas Sarkozy, care vede, pentru Franţa, o cale de urmat germană. Şi nu e singurul. Din păcate, prea puţine alte naţiuni europene se pot bucura de nemţi proprii. Or, dacă ar fi să aştepte maturizarea fiecăruia dintre membrii săi, Uniunea Europeană ar putea foarte uşor pierde orice tren. Nevoia de instrumente este atât de urgentă încât, oricât de noi şi fără precedent ar fi provocările, amenajările interioare ale construcţiei europene se cer făcute din mers. Nu poţi trimite oamenii în concediu, pentru un weekend, ca în reality show-urile televizate în care o echipă le redecorează personajelor principale casa în absenţa lor. Europa e condamnată să lucreze prin improvizaţii, prin inovare şi, în cazul fericit, prin invenţii născute după principiul acela cu „99% inspiraţie”. Şi, la nevoie, să copieze. Ar putea, de exemplu, fura din noul concept promovat de federaţia europeană de fotbal – Financial Fair Play.
 
UEFA încearcă să demonteze munţii de datorii din curţile marilor cluburi – şi să blocheze afluxul de miliarde nu întotdeauna murdare (dar, oricum, deloc oneste pentru spiritul competiţiei), vărsate în visteriile unora dintre competitori de către diverşi Abramovici şi alţi şeici. Dincolo de spectacolul oferit pe gazon, fotbalul nu stă deloc diferit de restul lumii din care face parte. În Anglia, datoriile fotbalului se cifrează la 3,9 miliarde de euro. În Spania, cota este de 3,5 miliarde. Când fiscul ridică din sprânceană se recurge la diferite inginerii financiare (cum ar fi achiziţionarea de către stat a unei baze sportive la un preţ cel puţin interesant). Pe lângă aceste campionate, Bundesliga germană, cu o datorie de 600 de milioane de euro, pare chiar o antrepriză solidă. În paranteză fie spus, vizita cancelarei Merkel în China, aflată în plină derulare, întăreşte, oarecum, comparaţia cu fotbalul; atâta, doar, că politicul pare, mai degrabă, la episodul atragerii şeicilor.
 
Federaţia europeană are, ce-i drept, instrumente de presiune. O naţiune cu o federaţie păcătoasă financiar poate fi suspendată din competiţiile continentale. Poate fi aplicată o asemenea metodă în cazul datoriilor suverane? Ce urmări ar putea avea măsuri radicale, cum ar fi suspendarea temporară a unei ţări din structurile comunitare? Este sacrificat spiritul Europei Unite şi scopul ei, acela de a apropia naţiunile unui continent care a dus prea multe războaie pentru nivelul de civilizaţie pe care şi-l arogă?
 
„Pactul fiscal” al UEFA nu este, poate, perfect. Dar poate fi un motiv de inspiraţie. Restul e transpiraţie.
 
Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Medana Weident