Un parlament amuzant, dar indispensabil

Însă, în ciuda tuturor superlativelor amintite, ONU traversează sub mandatul secretarului general, Ban Ki-moon, o perioadă nefastă: critici multiplicate şi un randament pus la îndoială de mass-media internaţionale.

Românilor nu prea le pasă de ONU...

Iulia Motoc se numără printre experţii care lucrează pentru Naţiunile Unite şi este în prezent membru în Biroul Director al Comitetului pentru Drepturile Omului al ONU. A deţinut şi funcţia de raportor special şi este probabil românul care cunoaşte cel mai bine mecanismele Naţiunilor Unite. În România însă, ONU este un actor mai degrabă absent din viaţa cetăţenilor obişnuiţi. Iulia Motoc ne oferă o explicaţie:

„Ne putem întreba ce organizaţie este prezentă în viaţa oamenilor obişnuiţi din România? Este mai prezentă Uniunea Europeană? Sunt românii conştienţi că o mare parte din legislaţia românească este una europeană? S-ar putea să fie mai conştienţi că Uniunea Europeană are o influenţă mai mare în România pentru că apar multe ştiri legate de fondurile europene. În schimb, lipsa de interes pentru ONU, care există în România şi nu este caracteristică pentru celelalte ţări, nici chiar din Europa de Est, este probabil o reacţie la politica din perioada comunistă. În timpul comunismului, România a fost o ţară foarte activă la Naţiunile Unite. A fost o ţară activă pentru că, în primul rând, a fost implicată în multe negocieri, făcea parte din mai multe grupuri, era un fel de punte de legătură din cadrul ONU. A fost o ţară percepută diferit de celelalte ţări ale Europei de Est, asta cel puţin până la mijlocul anilor ’80. Până în 1989, Comunitatea Economică Europeană nu a avut niciun fel de sancţiune împotriva politicilor drepturilor omului practicate de regimul Ceauşescu”.

Dar nici în cercurile educate de la Bucureşti subiectul Naţiunilor Unite şi al drepturilor omului nu este prea des întâlnit.

„Cred că o mare parte din inteligenţa românească confundă drepturile omului cu corectitudinea politică şi nu sunt acelaşi lucru. Consideră că există un exces de corectitudine politică, un exces care merge până la limita ridicolului, iar corectitudinea politică nu este ironizată doar în România, ci peste tot în lume”, spune Iulia Motoc.

Miopie pentru partea plină a paharului

Este vorba poate şi de o neîncredere în capacitatea Naţiunilor Unite de a acţiona eficient atunci când este nevoie. Iulia Motoc încearcă o clarificare:

„Pumnul de fier al Naţiunilor Unite este Consiliul de Securitate, care are în principiu atribuţii în menţinerea păcii. Este adevărat că multe rezoluţii ale Naţiunilor Unite nu pot fi adoptate din cauza statelor membri-permanenţi ai Consiliului de Securitate şi care sunt statele cele mai puternice, pentru că ele au drept de veto. Dar în măsura în care sunt adoptate, aceste rezoluţii sunt în general respectate. Cazurile de succes ale intervenţiilor Consiliului de Securitate sunt foarte multe. Numai că aşteptările sunt foarte mari, întotdeauna au fost foarte mari şi de aceea suntem mai tentaţi întotdeauna să vedem partea goală a paharului”.

Dictatorii şi libertatea cuvântului

Există numeroase voci, mai mult sau mai puţin respectabile, care susţin că rolul Naţiunilor Unite este acela de a servi drept alibi moral statelor puternice. Iulia Motoc are o altă părere:

„Naţiunile Unite sunt o organizaţie foarte complicată care a fost supusă unei încercări de reformă făcută de Kofi Annan, care a încercat să aducă la un echilibru Consiliul de Securitate, introducând noi membri. Există pe de altă parte Consiliul Drepturilor Omului, care a devenit astăzi, în mare parte, o scenă de manifestare a nemulţumirilor statelor din sud. Nu cred că Naţiunile Unite sunt un instrument pentru statele puternice. Sunt organisme ale Naţiunilor Unite cum ar fi Adunarea Generală a ONU sau Consiliul pentru Drepturile Omului care sunt un instrument, un alibi, pentru statele din sud care au acolo majoritatea”.

Şi este adevărat că Adunarea Generală a unei organizaţii internaţionale, finanţate în mare parte cu fonduri americane, germane sau britanice, a devenit o tribună ce oferă audienţă internaţională unor lideri autoritari, începând cu preşedintele venezuelean, Hugo Chavez, sau cel iranian, Mahmoud Ahmanidejad, şi până la ultimele declaraţii controversate ale libianului Gaddafi.

Interesant este că, în ceea ce priveşte Naţiunile Unite, rămâne actuală afirmaţia dictatorului sovietic Nikita Hruşciov, făcută în urmă cu 50 de ani după ce a lovit cu un pantof în tribuna ONU:

„A fost amuzant. Naţiunile Unite sunt un fel de parlament în care minoritatea trebuie să se facă cunoscută într-un fel sau altul. Noi suntem în minoritate deocamdată, dar nu pentru mult timp”.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Ovidiu Suciu