Un roman despre un loc unde nu se întîmplă mai nimic

Esther Kinsky, o traducătoare germană cu palmares, se converteşte la beletristică, la poezie şi proză. Şi nu numai atît. Părăseşte temporar Berlinul şi, în căutarea depărtărilor, cum singură afirmă, poposeşte la marginile Europei, în nesfîrşita cîmpie a Banatului. Construieşte o casă într-o localitate uitată de lume, numărînd vreo 8 000 de suflete şi, tot acolo, un cinematograf în care rulează, proiectate de vechi aparate păzite de un operator, doar filme de arhivă.

Localitatea, situată în Ungaria, la cîţiva kilometri de frontiera cu România şi Serbia, se numeşte Battonya - Bătania. Este punctul fix al acestui caput mundi de unde scriitoarea explorează, fie soare, ploaie, ninsoare sau vînt, satele şi localităţile din jur: Turnu, Arad, Covăsînţ, Mezöhegyes, Grabaţ, Lenauheim, Gottlob, Jimbolia. Scopul acestor mini-evaziuni, în răstimpul cărora sunt observate peisajele şi oamenii locului şi colecţionate mici întîmplări, este, spune autoarea, şi acela de a „absorbi” stranietatea.

M-am convins citind romanul „Banatsko” şi urmărind dialogul purtat pe podium, de Ina Hartwig, binecunoscut critic literar, cu Esther Kinsky, în faţa publicului la Literaturhaus din Köln.

Farmecul orizontului nesfîrşit

Înaintea serii literare (o premieră absolută - sosită de la Berlin la Köln, autoarea a citit fragmente din proaspătul ei roman încă înaintea lansării oficiale a cărţii în librării) am avut şansa de a dialoga, în faţa microfonului, cu traducătoarea şi scriitoarea ajunsă, din întîmplare, în Banat. S-a simţit irepresibil stăpînită de dorinţa de a scrie o carte despre acest ţinut de la marginile Europei, întins peste graniţele a trei ţări. O regiune care, odinioară, aparţinuse fostei monarhii austro–ungare, spaţiului imaginar al celei de-a „treia Europe” - matrice a unei multiculturalităţi cosmopolite, extrem de productive literar, artistic şi filozofic, un topos scos recent din unghiul mort al privirilor occidentului de scrierile Hertei Müller, după ce i-a fost atribuit Nobelul pentru Literatură.

Dar de ce se simte Esther Kinsky, născută în 1956, în Germania, lîngă Bonn, atrasă de Banat?

Am ajuns din întîmplare aici, eram la Budapesta şi mă ocupam cu fotografia. Am pornit spre sud-estul Ungariei,am ajuns în această localitate şi am rămas agăţată de ea. Mi-a plăcut nespus această nesfîrşită întindere, aproape pustie. Este ceea ce m-a fascinat , altfel nici nu m-aş fi decis să rămîn aici.

A rămas, deşi Banatul, avea să-mi mărturisească, nu este un ţinut îndrăgit în Ungaria. De ce?

Sud-estul ţării nu este îndrăgit de unguri. Mi-e greu să găsesc o explicaţie. Există un fel de profeţie locală, potrivit căreia, aceste ţinuturi nu emană energie. In România, situaţia este cu totul alta. Aşa încît nu pricep de ce Banatul are o imagine atît de defavorabilă în Ungaria. Aradul şi Timişoara sunt două oraşe nespus de interesante.

Şi s-a simţit cumva, Esther Kinsky, în Banat, la capătul lumii?

Au existat locuri unde m-am simţit la capătul lumii, dar în România, de fapt, niciodată. Cel mai mult mi-a plăcut această pustietate a locurilor, cel mai puţin îmi place că ea acum se umple şi felul cum se umple…

Cu această afirmaţie, implicit, Esther Kinsky a făcut o destăinuire: scrisul poate umple, într-un cu totul alt fel, vidul geografic.

Surprizele panoramării

Prozele autoarei din acest de-al treilea volum, după romanul „Sommerfrische” (Vacanţa de vară) şi o plachetă de poezii, disting în peisajul minimalist al întinderilor bănăţene o infinitate de nuanţe, forme şi culori, în lumina schimbătoare a cerului, în şerpuirea leneşă a Mureşului şi a Tisei, în succesivele metamorfoze vegetale ale pămîntului, sub regia anotimpurilor. La antipod, clădirile, casele, lucrările mîinii omului, par mai degrabă a urîţi, a întrista peisajul.

Esther Kinsky îl descrie la persoana întîi, cu o precizie, o distanţă şi o acurateţe halucinantă, inducînd în text un suflu poetic, asemănător celuia pe care-l degajă, de pildă, imaginea cartofilor umili, a ghetelor solitare şi ponosite, din bine ştiutele tablouri ale lui van Gogh. Analogia nu este întîmplătoare. Cine cunoaşte Flandra şi a trăit în Banat, simte legăturile subtile ce se ţes, dincolo de contrastele de dezvoltare, istorie, cultură şi civilizaţie, între cele două ţinuturi plate, „periferice”, ale Europei.

Aparent autobiografică, această scriere, acreditată drept „roman”, intitulată „Banatsko”, este de fapt un patchwork de proze poetice, legate între ele printr-un aproape invizibil fir narativ. Personajele, dintre care unele au nume ungureşti, sîrbeşti, româneşti, germane, au o identitate vagă, incertă. Majoritatea sunt localnici, ţărani, tîrgoveţi, călători, orăşeni: un măcelar, un acordeonist, un paznic la o bostănărie. Apar şi dispar, vin şi pleacă, sau, pur şi simplu, stau: inerţi, în pragul uşii, în cadrul ferestrei, într-o vagă aşteptare. Printr-un fel de ciudată reverberaţie, prozele incluse în acest pseudo-roman despre un loc în care doar aparent pare a nu se întîmpla nimic, imprimă o subversivă tensiune lecturii.

Transmutaţia banalului în poetic

Pe lîngă cele cîteva mărunte şi prea puţin semnificative „evenimente”, ceva spectaculos se întîmplă, totuşi, în cele din urmă. Inaugurarea cinematografului din Battonya este compromisă de iscarea unei furtuni demult aşteptate. Vijelia risipeşte fotografiile de pe pereţi, sfîşie ecranul şi răscoleşte memoria eului narator, readucînd la suprafaţă momentul morţii tatălui: o zi de iunie, într-un spital din Germania. În răstimp, fiica se afla undeva departe, într-un loc cu cea mai fierbinte zi a anului. Iar Attila, tînărul ce a pus umărul la realizarea acestui proiect cinematografic stricat de furtună, îşi aminteşte că mamei lui îi plăceau filmele triste, în timp ce el le preferă pe cele cu happy-end. Dar ce este un happy-end? O poveste de iubire, crede personajul citat. Şi într-adevăr, cartea Estherei Kinsky se încheie cu o misterioasă, fantasmatică poveste de iubire… cu final deschis.

Mai surprinzător decît sfîrşitul romanului „Banatsko” a fost interesul cu care, încă înaintea apariţiei oficiale a cărţii în librării, iubitorii de literatură din Köln, într-o urîcioasă, rece, vîntoasă şi ploioasă seară de ianuarie, au sosit, mulţi la număr, să o vadă şi asculte pe Esther Kinsky. O autoare care, sfidînd capriciile, spiritul vremii şi imperativele succesului cu orice preţ, oficiază discret, dar strălucit, cu o mînă sigură, bine exersată, estetica prozei pe altarul poeziei.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz