Un sfînt necunoscut

A plecat dintre noi „Cataif”. Aşa-l porecliseră colegii rugby-işti pentru că, fiu de cofetari deposedaţi de către comunişti de munca lor de-o viaţă, de casă şi de proprietăţi, Nelu, cum îi ziceau afectuos prietenii, îşi păstrase de–a lungul mult prea scurtei sale vieţi pronunţata predilecţie pentru prăjituri cu frişcă.

S-ar putea să se întrebe unii de ce le abat atenţia de la chestiuni grave, scriind despre un sfînt necunoscut. Păi tocmai ăsta e motivul pentru care o fac.

Salut integral devoalarea securiştilor şi informatorilor lor vîrîţi în presă, ori în elita politică, în măsura în care la mijloc nu sunt vendete politice. Mi se pare însă că se vorbeşte cam mult în ultima vreme doar despre cei care au distrus România, şi prea puţin de nenumăraţii anonimi de treabă, care au construit-o, conferindu-i trăsăturile cele mai prezentabile.

E adevărat că Ştefan, cum se numea în scripte, cum îl chemau unii dintre cei alcătuind neobişnuit de numerosul grup de oameni pe care i-a susţinut masiv şi constant, fără să le ceară vreodată să se revanşeze n-a ajuns niciodată să producă titluri de-o şchioapă în presa cotidiană. Ori să strălucească pe sticla abundent poluată de platourile de televiziune populate cu indivizi pe cît de prosperi pe atît neruşinaţi. A fost într-adevăr un ilustru necunoscut. Un simplu şi banal contabil-şef, revizor şi expert fiscal. Unul din anonimii care, refuzînd riguros mita sau tranzacţiile mai luşe, a preferat cu bună ştiinţă să piardă sume nesfîrşit de mari din ratate afaceri lucrative decît să-ncalce legea care ar trebui să fie a tuturor şi mai ales să violeze regula bunului simţ. Stefan-Nelu-Călinescu, poreclit Cataif, era unul care, în fiecare dimineaţă, recolta binecuvîntările vînzătorilor de ziare golindu-le tarabele de Dileme, 22-uri, Românii Libere şi Mari, Jurnale Naţionale şi Cotidiane ceva mai puţin naţionale. Unul care se îngrijea, decenii la rînd, de sora lui bolnavă şi de un bătrîn amic, fost fruntaş ţărănist şi deţinut politic din grupul lui Maniu, adus în sapă de lemn cu o pensie comunistă de mizerie de parcă le-ar fi fost ambilor mamă, nu frate şi prieten. Nu era în stare să treacă nepăsător pe lîngă nici o persoană necăjită. Ori să discute cu mai puţin respect cu o chivuţă, cu instalatorul sau vecina din secui ori cu disidenţi ca Babu Ursu, care i-a fost oaspete în ultimul său an de viaţă în libertate, decît cel pe care-l etala faţă de somităţi, activişti, politicieni, miniştri. Era incapabil să evite să rotunjească gras conturile librarilor de prin Romană sau de aiurea, pentru a cumpăra cărţi româneşti pentru cititori dragi lui, plecaţi în pribegie. Achita fără să clipească taxe poştale şi vamale exorbitante, pentru a-i delecta şi informa oriunde s-ar fi aflat ei în lumea largă, în Germania, Israel, ori ambele Americi.

După mintea mea prea puţin îmbisericită, domnul Călinescu s-a apropiat decisiv în viaţă de ceea ce ar trebui să fie portretul unui sfînt.

Ştiu că unii, dintre cei prea mulţi care au avut ghinionul de a nu se bucura de fericirea de-al cunoaşte, ar putea fi tentaţi să ridice obiecţii. De pildă, că, deşi botezat creştin-ortodox, domnul Călinescu a învăţat într-o şcoală evreiască, de la care trăgea chiulul spre a viziona la nesfîrşit filme interzise. Că n-a frecventat prea asiduu nici bisericile, nici instituţii precum spovedania şi împărtăşania. Că n-a fost un ascet, că îi plăcea „să se împace” fără să se certe, bînd cîte un păhărel, să devore o friptură în sînge şi că susţinea din răsputeri echipele de rugby, de handbal şi de fotbal ale României. Alţii ar putea strîmba din nas auzind că a fost înmormîntat într-un cimitir calvin. Sau că n-a avut niciodată probleme să facă sacrificii financiare proprii, majore, inclusiv în detrimentul propriei sale familii pentru a sări în ajutorul oricui, fără să întrebe dacă e omul catolic, evreu, ungur sau ţigan. Aşa să se comporte oare un sfînt?

„Cataif”, care şi-a păstrat intactă, pînă la ultima suflare, dulceaţa firii sale drepte, deschise, camaradereşti n-a ezitat să-i fie ca un tată nesfîrşit de iubitor şi bun pînă şi unui păcătos înrăit ca mine. Ştiu bine că ura doar ura, vindicta, invidia, nemila, nedreptatea şi corupţia. La înmormîntarea lui au apărut de te miri unde rude, cunoscuţi şi necunoscuţi adoptaţi de sufletul lui atît de încăpător, care s-au scăldat odată, de două sau de multe ori în oceanul binefacerilor sale.

Inima îmi spune că încarna sufletul curat al unei Românii pe care o iubea temeinic, cuminte, aşezat, fără ifose şi ostentaţie, fără să facă, vreodată, vreo declaraţie patriotică. O Românie care, devreme ce-o iubea el, e limpede că merita iubită. Una pentru care şi-un pacifist înveterat poate fi convins să ia oricînd în mînă arma ca s-o apere, aşa cum „Cataif” ştia să muncească uitînd nu de profesionalism şi de seriozitate, ci doar de sine şi de drepturile lui. Aşa cum ştia să adune corect, să joace mingea ovală, să-şi iubească soţia şi fetiţele şi să protejeze buturile alor săi. Deşi nutresc convingerea iraţională că ne vom revedea într-o lume infinit mai bună, îl plîng pentru că s-a prăbuşit după acest meleu, pentru că medicii i-au invalidat ultimul eseu. Ne plîng, pentru că l-am pierdut pe acest sfînt pe nedrept necunoscut. Odihnească-l bunul D-zeu în pace.