Un sistem de selecţie care ar putea revoluţiona politica românească

PDL se pregăteşte pentru o experienţă fără precedent. La sfârşitul acestui an va organiza, după o campanie electorală de două luni, alegeri interne pentru desemnarea candidatului la alegerile prezidenţiale de anul viitor. Fostul ministru de Justiţie Cătălin Predoiu şi-a anunţat intenţia de a candida şi de a-şi începe în cel mai scurt timp turneul prin filialele locale ale partidului. Potrivit Mediafax care citează o sursă neoficială în cursa electorală va intra şi Gheorghe Falcă, primarul Aradului.

Mai interesant însă decât numele candidaţilor este procedeul însuşi. E o premieră cu totul remarcabilă, care ar putea schimba încetul cu încetul din temelii viaţa politică.

Sunt binecunoscute campaniile desfăşurate în interiorul celor două mari partide din Statele Unite şi care întrec adesea în intensitate competiţia naţională, aşa cum s-a întâmplat de altfel la ultimile alegeri prezidenţiale. Competiţia din sânul partidului republican a fost mai dramatică şi mai încărcată de suspens decât cea care a urmat şi în orice caz mai revelatoare pentru multe straturi insuficient exprimate ale societăţii americane. Extrem de interesantă fusese şi competiţia anterioară din cadrul Partidului Democrat care sfârşise cu nominalizarea senatorului Barack Obama, anterior un cvasi-necunoscut.

Europa tinde să calce pe urmele Americii aşa cum am văzut în anii trecuţi în Franţa. Primii care au preluat modelul alegerilor interne preliminare au fost socialiştii francezi care au antrenat milioane de persoane nu neapărat înscrise în PS, dar care au făcut în prealabil o declaraţie de aderenţă la principiile politice ale stângii. Ulterior UMP a organizat la rândul său o competiţie similară pentru desemnarea preşedintelui de partid în cadrul strict al organizaţiei, dar care a sfârşit mai degrabă rău, prin acuzaţii de fraudă şi contestaţii penibile. Întoarcerea lui Nicolas Sarkozy, despre care se vorbeşte tot mai insistent, este favorizată de aceste divergenţe îngheţate.

Nu putem ignora însă riscurile care pândesc aceste inovaţii revoluţionare. Dacă în SUA sistemul funcţionează excelent şi nimănui nu i-ar trece prin minte să schimbe ceva, în Franţa, în ciuda entuziasmului popular care a însoţit competiţiile interne, rezultatele sunt mai curând dezamăgitoare. Niciodată un preşedinte nu a fost mai puţin impopular în propriul partid decât François Hollande, deşi iniţial părea să întrunească toate condiţiile pentru a fi un preşedinte cu sprijin puternic. Potrivit sondajelor, preşedintele François Hollande se bucura în luna septembrie 2013 de încrederea a abia 30% dintre militanţii Partidului Socialist (35% în luna august).

Preşedintele actual al Franţei pare să fie produsul politic direct al unor procedee de selecţie care, în actualele circumstanţe, ar putea fi puse în discuţie. Depinde mult de evoluţia viitoare a lui François Hollande, dar şi de capitalul de încredere pe care l-au investit francezii în noile tehnici electorale. Cu siguranţă că ele sunt mai democratice, deoarece permit unui număr mult mai larg de persoane să participe la decizia politică, dar nu este sigur că sunt şi mai eficiente.

În orice caz partidele româneşti (inclusiv PDL-ul de dreapta) au salutat cu un surprinzător entuziasm alegerile preliminare care se desfăşuraseră în cadrul stângii franceze şi au anunţat încă de pe atunci că sunt tentate să adopte şi ele procedeul. Există astăzi la PDL şi o circumstanţă favorizantă. Partidul nu are niciun candidat profilat ca atare şi de aceea, mai ales în contextul rivalităţii cu grupările din jurul Preşedintelui, se vede constrâns să recurgă la o selecţie cu legitimitate inatacabilă. Indiferent cine va ieşi câştigător din competiţia internă nu va putea fi contestat chiar dacă va pierde alegerile prezidenţiale.

Dar dincolo de miza politică locală, putem spune că PDL, la fel ca Partidul Socialist francez, testează în Europa un procedeu clasic al democraţiei americane. Va fi un succes sau o experienţă ratată?

Ar fi poate indicat ca partidele să nu se descurajeze şi să continuie lărgirea cadrului democratic chiar dacă primele încercări nu vor fi foarte încurajatoare. Nici francezii nu au nimerit-o prea bine, dar nu este sigur că au fost exploatate toate resursele.

România cel puţin suferă foarte puternic din cauza stilului oligarhic care atrage după sine inevitabil corupţia şi politicile discreţionare. Un om selectat şi investit de câţiva comilitoni influenţi nu se simte dator să dea socoteală de acţiunile sale în aceeaşi măsură ca unul ales la capătul unui scrutin democratic. E adevărat că, în cele din urmă, candidaţii se supun votului întregului corp electoral, dar alegătorii se văd nevoiţi să aleagă ceea ce li se oferă. De câte ori nu s-au plâns românii că nu au pe cine alege? Am putea spune că aproape de fiecare dată.