Un subiect pentru campania electorală

Se pare că marile temeri sunt aruncate mereu în subconştient. Nu se vorbeşte bunăoară despre boală, bătrâneţe, singurătatea chinuitoare a vârstnicilor, ca să nu mai vorbim despre moarte. Ne asigurăm mereu un ecran de protecţie şi, adăpostiţi într-o zonă de ignoranţă liniştitoare, ne putem continua viaţa de pe o zi pe alta. Schema aceasta poate fi la rigoare aplicată, mai mult sau mai puţin, oricui. La nivelul întregii societăţi însă, la scara vieţii comunitare, a ignora pericolul care se apropie lent, dar sigur este o formă de crasă incompetenţă politică. O societate bine condusă este şi aceea care se gândeşte de pe acum la viitorul ei şi care poate adopta soluţii de natură să prevină riscuri ce pot fi anticipate. În politica românească însă aproape nimeni nu discută subiectele viitorului, nici măcar pe acelea ale viitorului iminent cum ar fi venirea iernii, darămite problema uriaşă a demografiei cu perspective catastrofale.

Campania electorală pentru prezidenţiale este cea mai bună ocazie pentru a discuta aceste probleme care privesc soarta întregii comunităţi, în cazul în care acest lucru mai are vreun sens. Am putea renunţa de pe acum la toate aceste preocupări spunând că ele au noimă doar în cadrul ”decupajului” naţional/regional şi că, privind lucrurile la scara Europei, drama demografiei româneşti (şi maghiare ca să nu se înţeleagă greşit) nu este decât o problemă falsă, care ţine de o imagine desuetă. Dar ne putem permite să gândim astfel? Ne lasă oare contextul european să ne derobăm de aceste responsabilităţi punând soarta comunităţii româneşti pe umerii Comisiei sau ai unor capitale occidentale? Nu cumva recentele măsuri privind stoparea ”turismului social” şi care au reprezentat mai mult decât o concesie făcută lui David Cameron sunt indiciul cel mai bun că ”naţiunile”, în sensul lor admnistrativ-demografic, nu au renunţat să-şi asume responsabilităţi cu privire la ele însele şi că ezită să se reverse generos în marea europeană, indistinctă şi nesigură? În definitiv, cine îşi pune astăzi speranţele în pensii ”europene”?

Iată aşadar că tema nu e chiar atât de vetustă pe cât s-ar grăbi unii să spună. Dar, în România, elita politică se poartă ca şi cum ar fi. Sau cu alte cuvinte nu dezbate mai deloc subiectele care privesc viitorul. De exemplu, scăderea constantă a populaţiei şi îmbătrânirea ei nu face decât foarte rar obiectul vreunei discuţii publice. Institutul Naţional de Statistică a dat luni o nouă informare demografică care repetă, obsesiv, acelaşi scenariu de vreo 20 de ani încoace: ”Sporul natural a fost negativ în luna iunie, de 3.186 persoane (decedaţii având un excedent faţă de născuţii-vii), la fel ca în luna mai (5.699 persoane). Numărul deceselor copiilor cu vârstă sub un an, înregistrate în luna iunie a fost de 141, în creştere faţă de luna mai (137 decedaţi sub 1 an)”.

Numărul absolut al populaţiei nu este în sine important, dar în cadrul unei comunităţi distincte raportul dintre bătrâni şi tineri este esenţial. Societatea românească nu doar scade numeric, dar şi îmbătrâneşte. Potrivit INS, raportul dintre cei peste 40 de ani şi cei sub 40 de ani este favorabil de peste 20 ani celor dintâi, dar mai grav este că după o scurtă perioadă în care numărul tinerilor a crescut uşor faţă de vârstnici, din 2007 începând raportul a început să se mărească constant şi continuă să crească. În anul 2007, cei peste 40 ani reprezentau 44,75% şi cei sub 40 de ani 39,86, pentru ca în 2014 cei peste 40 de ani să ajungă la 49,37%, iar cei ceilalţi să scadă la 35,77%. În acest ritm în doi ani, populaţia de peste 40 de ani va creşte la peste 50%. Cine este răspunzător de această evoluţie ? Cel mai probabil migraţia care a antrenat cu deosebire pe cei aflaţi între 20 şi 40 de ani, dar chiar dacă migraţia va scădea în anii viitori, în condiţiile unei rate negative a natalităţii, procesul de îmbătrânire va continua.

S-ar putea observa că nu doar România, ci de fapt majoritatea ţărilor europene sunt caracterizate de acelaşi proces. Totuşi pentru România situaţia e mult mai gravă. Germania, de pildă, are posibilitatea să compenseze scăderea demografică şi îmbătrânirea graţie atractivităţii sale care îi permite să trieze, într-o anumită măsură, fluxurile migratorii. Dar România, care continuă să fie o ţară de plecare şi nu de destinaţie, nu are nicio pârghie de acest tip la dispoziţie. Aici populaţia scade constant, educaţia tinerilor tot mai puţini este – în mod măsurat şi verificat – tot mai precară, iar, concomitent, creşte numărul vârstnicilor pensionari. Cine şi cum să înlocuiască energiile creatoare care se consumă în fiecare zi, fără să fie în niciun fel regenerate?

Aşa cum am spus la început, subiectul nu este deloc discutat în aşa chip, încât unii ar putea crede că nici măcar nu este important. În realitate face parte din categoria lucrurilor neliniştitoare, evacuate din sfera publică de dragul unei linişti indolente care anticipează de pe acum un viitor foarte trist.