Un tandem inseparabil – NATO şi UE

Răspunsul tinde să fie afirmativ după lectura articolului care explică şi postulează în acelaşi timp mutaţia survenită în sînul Alianţei: aceasta ar fi încetat să mai fie o organizaţie dominată de Statele Unite transformîndu-se într-o congregaţie în care fiecare îşi articulează sigur de sine interesele. Ceea ce presupune că cu fiecare nouă misiune, NATO trebuie să se redefinească. Cu alte cuvinte să se transforme - după cum titra FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG comentînd post- festum summitul de la Bucureşti – într-un „permanent şantier”.

Situaţie deloc comodă pentru o Uniune Europeană dornică de emancipare de sub tutela americană se poate deduce din lectura amplului eseu publicat în ediţia electronică a cotidianului DIE ZEIT sub semnătura ex-ministrului german de externe Joschka Fischer, care şi-a aflat la universitatea americană Princenton o vocaţie academică. Fostul lider ecologist dă de înţeles că reuşita Angelei Merkel şi a lui Nicolas Sarkozy de a fi plasat pe lista de aşteptare cei doi candidaţi la aderare, Ucraina şi Georgia, recomandaţi cu atîta însufleţire de preşedintele Bush, ar fi o victorie a la Phyrrus, dar un triumf clar al preşedintelui rus în exerciţiu Vladimr Putin. Oricum – extinderea NATO şi a Uniunii Europene s-a dovedit a fi după summitul de la Bucureşti, în mod incontestabil, o componentă fundamentală a politicii faţă de Rusia, crede între altele fostul ministru german de externe.

TAZ din Berlin consideră că la Bucureşti Merkel şi Sarkozy ar fi demonstrat şi cît de puternici sunt. Iar Rusia a trebuit să admită că Alianţa este şi ea puternică şi unită – cel puţin în chestiunea amplasării scutului american antirachetă în Europa centrală şi de est conchide acelaşi ziar.

De la Viena, DIE PRESSE întrevede în dialogul post-summit Putin – Bush relicvele războiului rece. Fiindcă, în pofida conversaţiei destinse şi a argumentaţiei strategice şi nu conflictuale, discursul celor doi preşedinţi a fost subminat de vechile tensiuni, nici unul şi nici celălalt neputîndu-se desprinde de solul istoric al războiului rece care deţine în continuare funcţia de a delimita clar relaţiile de putere şi sferele de influenţă, chiar şi asupra unor terţe ţări constată ziarul austriac.

Un subtil comentariu al noii situaţii publică NAPSZABADSAG. Potrivit ziarului budapestan, Angela Merkel este singurul om politic de calibru greu care nu numai că spune dar şi gîndeşte că sensibilităţile Rusiei nu sunt un factor psihologic ci politic şi că prin urmare Moscova nu trebuie iritată, alternativa fiind cooperarea. Merkel nu crede că NATO, care în ultimii 20 de ani a fost incapabilă să le comunice aliaţilor ţeluri comune clare, ar fi obligată să urmeze orbeşte linia rusofobă a neoconservatorilor americani. De aceea, cel puţin după cum notează, deloc criptic, unele organe de presă şi personalităţi americane, ea ar fi o trădătoare, o neogaullistă. De facto, Merkel şi alţi cîţiva lideri europeni ai „bătrînei Europe” se împotrivesc tendinţei ca raţiunea de a fi a Alianţei să fie ofensiva împotriva presupusei „agresiuni ruse” - deduce ziarul maghiar citat.

Politica de vecinătate a Uniunii Europene faţă de ţările riverane la Marea Mediterană şi cele din Europa de răsărit, mai ales faţă de Ucraina şi republica Moldova, este tematizată în deja citatul cotidian berlinez TAZ. Elmar Brok, purtătorul de cuvînt al fracţiunii conservatoare din Parlamentul European, întrevede în noile proiecte de vecinătate ale Uniunii Europene o dinamică concentrică în timp ce social - democraţii din legislativul european se tem de constituirea unei societăţi formată din două clase. În sfîrşit, este citată şi a treia opinie - cea a comisarei europene Fererro Waldner : ea nu îmbrăţişează ideea unei Uniuni Est-Europene după modelul numitei Uniuni Mediteraneene favorizat de Nicolas Sarkozy şi recomandă ca înainte de a tot crea noi uniuni, structurile deja existente trebuie să devină viabile.