Unde sunt iubirile de altă dată?

Evenimentul beneficiază de o avanpremieră publicistică de calibru greu. Iar într-o vreme în care în viaţa de zi cu zi şi în cuplurile obişnuite bunul obicei de a scrie scrisori de amor altfel decît doar prin internet pare a fi dispărut complet, publicarea unor volume epistolare în care fiecare misivă are multe carate literare, ia anvergura unui cadou miraculos.

Atît săptămînalul DER SPIEGEL cît şi revista lunară de cultură politică „CICERO” se opresc îndelung asupra apariţiei la editura Suhrkamp, pe 18 august, a scrisorilor pe care Paul Celan şi Ingeborg Bachmann şi le-au adresat, cu unele intermitenţe, din momentul în care focul iubirii ce i-a legat s-a aprins vertiginos şi pînă în clipa prefacerii lui în cenuşă.

Acest răstimp epistolar este inclus în volum sub titlul „Herzzeit”, care în traducere aproximativă ar putea suna „răgazul inimii”.

Se ştie că iubirile care stau sub specia tragicului au mai multe şanse să intre în nemurire dacă amanţii sunt celebri şi dacă relaţia lor lasă urme, fie acestea epistolare, literare, muzicale sau plastice.

Publicarea corespondenţei dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger poate trece drept un moment de vîrf în lunga istorie a iubirilor „epistolare”. Îi stă alături acum şi mărturia unei alte mari iubiri, în cele din urmă imposibile: cea dintre doi mari scriitori.

În 1948 Ingeborg Bachmann le scrie părinţilor că poetul suprarealist Paul Celan s-a îndrăgostit de ea, umplîndu-i încăperea cu flori de mac. Cine cunoaşte poemul lui Paul Celan” Mac şi Amintire”, scris de poet după ce a cunoscut-o pe talentata studentă de la Viena în saloanele literare, va sesiza şi în ce măsură scrisorile incluse în volum străluminează sensul unor poeme.

Unele dintre misive par de o nepămîntească frumuseţe. Lipsite de balastul întîmplărilor mărunte şi al grijilor cotidiene, ele plutesc într-un inefabil de o maximă incandescenţă emoţională sau sunt umbrite de vălul melancoliei, rămînînd aproape mereu străine de expresia, altfel decît sublimată literar, a unor intimităţi „impure”.

Revista DER SPIEGEL deapănă cronologic istoria nefericitei iubiri, slăbită şi de strămutarea de la Viena la Paris a lui Paul Celan şi publică două mostre epistolare: cea dintîi prin care Ingeborg Bachmann îl înştiinţează pe Paul Celan la 24 iunie 1949 de sosirea ei la Paris cerîndu-i să nu o întrebe nici de ce, nici pentru ce face această călătorie ci să i se dedice doar ei, o seară, două, sau mai multe, să o conducă pe malurile Senei, să privească îndelung peştii pînă ce ei înşişi, cei doi îndrăgostiţi, se vor preface în "peştişori, recunoscîndu-se unul pe celălalt".

Ştiind că Paul Celan şi-a pus capăt vieţii aruncîndu-se în apele Senei, finalul scrisorii are rezonanţe premonitorii. Paul Celan îi răspunde iubitei pe data de 20 august, întrebînd-o la început de ce vine la Paris, pentru a-şi încheia scrisoarea cu dramatica întrebare „cît de departe, cît de aproape" se află ea şi dacă-şi va "închide ochii" cînd o va "săruta” .

Ingeborg Bachmann avea să moară la Roma, la doar 47 de ani, la scurtă vreme după Paul Celan. Trecerea ei în nefiinţă s-a petrecut în somn, în urma arsurilor suferite în incendiul provocat de o ţigară uitată aprinsă...