Unificarea dreptei nu este o prioritate

În limbajul curent ”unificarea dreptei” înseamnă cel puţin două lucruri: 1. reconstituirea unui front anti-PSD şi 2. fuziunea actualelor grupuri pro-Băsescu. Este clar că cele două accepţiuni, deşi par variante înrudite sunt de fapt ireconciliabile. Preşedintele Băsescu face imposibilă prima variantă şi nu este deloc întâmplător că el a vorbit recent despre caracterul solidar al USL. A devenit destul de clar că prosperitatea sa politică şi cea a USL comunică în mod secret. Ele se hrănesc în mod paradoxal una pe alta. Fără Băsescu, USL s-ar destrăma, iar fără USL, Băsescu ar fi nevoit să-şi inventeze un nou adversar.

Cât priveşte ”unificarea” în cea de-a doua accepţiune, ea nu este o prioritate pentru nimeni. PDL, Forţa Civică, Noua Republică şi Mişcarea Populară nu se unesc deocamdată pentru că nu au motive să o facă. Prima înfruntare electorală va consta în alegerile europene din 2014. Or, adevărul este că în tabăra prezidenţială sunt astăzi mult mai mulţi candidaţi decât locuri disponibile. PDL nu mai poate spera la acelaşi număr de mandate şi fireşte că lupta a devenit acerbă. Dacă PDL ar fuziona cu Forţa Civică şi Mişcarea Populară şi cu celelalte grupuri atunci concurenţa ar fi şi mai puternică, pentru că în realitate partidul rezultat din fuziune (sau alianţă) nu ar putea spera să obţină mult mai multe voturi.

În aceste condiţii militanţii par mai curând interesaţi să închidă porţile şi să consolideze frontierele. Nu pleacă din PDL decât cei care au aflat că nu mai au nicio şansă şi care speră să ocupe poziţii mai bune în celelalte grupări. Monica Macovei de exemplu, în ciuda tuturor disputelor cu conducerea partidului, nu a manifestat intenţia de a pleca, ceea ce înseamnă că partidul i-a oferit pe mai departe posibilitatea unei candidaturi cu şanse. Iar Cristian Preda nu a plecat nici el, deşi a fost pus în situaţii umilitoare: fiecare dintre ei speră să prindă lista de anul viitor de la europene. Ce şanse ar avea la Mişcarea Populară? Oricât ar fi de merituos, nici un nou venit nu va putea trece în faţa celor cu vechime cum ar fi Cristian Diaconescu de exemplu. Cu toate că el a fost ministrul Justiţiei din guvernul Năstase care a încheiat în 2004 negocierile de aderare cu o clauză de salvgardare, el a reuşit să-şi facă uitat trecutul din sânul „stângii corupte” şi să treacă drept o speranţă a ”dreptei integre”. Nu trebuie să mire însă pe nimeni.

Problema arzătoare a politicii româneşti nu este să propună politici publice coerente întemeiate pe anumite convingeri doctrinare, ci una mai elementară: să alcătuiască echipe de natură să fie ”acceptate” de partenerii occidentali. Nu e vorba de o acceptare explicită, ci de acel mod de selecţie implicit şi aproape instinctiv cu care operează societatea. Or, în aceste împrejurări, diferenţele de identitate politică sau de caracter se şterg, căci ele sunt nerelevante. Confruntate cu o mare penurie de personal calificat, partidele aleg în primul rând în funcţie de anumite abilităţi personale.

S-a vorbit mult şi s-au spus multe lucruri adevărate despre incapacitatea partidelor de a se grupa după criteriul convingerilor, dar se uită uneori că dificultatea constă de multe ori în penuria unui personal acceptabil mai ales pentru poziţii de reprezentare externă, cum ar fi Parlamentul European, Externele şi altele. Aşa se explică reciclarea lui Diaconescu, care a fost odată lansat în politică de Adrian Năstase şi a doua oară de Traian Băsescu, aşa se explică acomodarea în PDL a Monicăi Macovei, asocierile neaşteptate din cadrul Mişcării Populare şi multe alte lucruri care uimesc pe observatorii atenţi ai vieţii politice. Din aceeaşi specie este desigur şi supravieţuirea lui Cătălin Predoiu în nenumărate guverne sau, până la un punct, a fostului comisar european Leonard Orban.

În consecinţă, cel puţin până la alegerile europene, opoziţia de dreapta nu va încerca să se unifice. Abia după aceea, în vederea alegerilor prezidenţiale, va începe febra ”unificării”. Grupurile care gravitează în jurul lui Traian Băsescu pe orbite mai apropiate sau mai îndepărtate vor avea interesul să propună un candidat unic. Ceea ce nu garantează reuşita.