Uniunea Mediteraneană şi alte iniţiative- Despre politica externă a preşedintelui Sarkozy în Africa şi în Orientul Mijlociu

Când preşedintele Sarkozy şi-a făcut, anul trecut, în timpul campaniei sale prezidenţiale, pentru prima oară publică ideea unei Uniuni Mediteraneene, el a prezentat-o drept o mare viziune :

"Lansez acest apel tuturor popoarelor din regiunea Mediteranei. Vă spun că aici se va decide tot ! Trebuie să depăşim ura pentru a face loc unui vis măreţ al păcii şi al culturii. A sosit timpul aă creăm o Uniuni Mediteraneană drept punte de legătură între Europa şi Africa. Ceea ce am realizat acum 60 de ani pentru Europa, vom face mâine pentru Uniunea Mediteraneană", a declarat în 2007 preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy.

La început, şeful de stat visa la o organizaţie de sine stătătoare, un organism de prestigiu aflat sub conducerea Franţei, care să funcţioneze paralel cu UE, excluzând toţi membrii UE care nu sunt riverani la Marea Mediterană.

Aprofundarea "procesului de la Barcelona"

Această viziune n-a fost însă realizabilă. Germania s-a opus vehement ca Uniunea Mediteraneană să devină un club exclusivist al statelor riverane, reuşind să obţină un statut al Uniuni Mediteraneene care să nu implice decât revalorizarea şi extinderea programului comunitar pentru regiunea Mediteranei, cunoscut drept "Procesul de la Barcelona". În acest cadru, ţările din regiune îşi vor putea intensifica şi optimiza cooperarea cu UE între-o serie de domenii precum cel economic, cel energetic, în politica migraţiei dar şi în politica de sceuritate.

Un alt obiectiv este construirea încrederii reciproce între statele Orientului Mijlociu respectiv cele din vestul Saharei.

Relaţiile Franţei cu Libia, Libanul, Siria şi Hamas

Anumite ţări precum Libia şi Algeria resping deocamdată ideea acestei Uniuni. În ciuda restricţiilor impuse de Germania şi a criticilor anumitor state arabe, Franţa consideră Uniuni Mediteraneană în continuare un proiect de prestigiu,Parisul subliniind cu orice ocazie, chiar şi în cadrul UE, că-şi revendică un rol deosebit în regiunile din Orientul Mijlociu şi nordul Africii.

În acest sens, Sarkozy a provocat o reacţie de iritare în rândul statelor europene când l-a întâmpinat, la finele anului 2007, cu mare fast pe liderul Libiei, Muammar Ghaddafi, cu care a semnat apoi un tratat de construire a unui reactor nuclear la Tripoli.

Mai departe, Sarkozy a fost primul şef de stat occidental care şi-a prezentat omagiile controversatului preşedinte al Libanului, Michel Suleiman.

Preşedintele Franţei îşi dă, de asemenea, toată silinţa pentru intensificarea relaţiilor cu liderul Siriei. Relaţiile de pace şi proetenie ale celor două state constituie deja un prilej de iritare la Casa Albă. Cu atât mai mult cu cât Sarkozy intenţionează să medieze el însuşi relaţiile dintre Siria şi Israel, căutând să obţină o întrevedere între preşedintele Al-Assad şi premierul israelian, Ehud Olmert, care să pună bazele negocierilor de pace.

În cele din urmă Franţa întreţine contacte diplomatice cu organizaţia extremistă musulmană Hamas, care deţine, pe lista oficială a UE, statutul unei organizaţii teroriste.

Accente noi în politica externă tradiţională a Franţei

Atât în nordul Africii cât şi în Orientul Mijlociu, Franţa profită mult de pe urma legăturilor culturale cu fostele sale colonii, în care elitele beneficiază şi astăzi în mare majoritate de educaţia franceză. Parisul se străduieşte să profite însă şi în plan economic în aceste regiuni, ca de pildă graţie unor planuri de cooperare sau a unor oferte controversate în sectorul nuclear.

Pe lângă aceste caracteristici tradiţionale în politica externă a Franţei, Sarkozy marchează însă şi accente noi, îmcercând, de pildă, să se detaşeze de politica de până acum cu tendinţe pronunţate pro-arabe şi pro-palestiniene, şi acordând în schimb o importanţă sporită relaţiilor cu Israelul.

Deşi şeful de stat critică aspru politica israeliană de colonizare a teritoriilor palestiniene, în privinţa programului nuclear iranian, Parisul şi Ierusalimul sunt de acord în privinţa gradului ridicat de risc pe care-l comportă acesta asupra securităţii globale.

Iniţiativele preşedintelui Sarkozy în orientul Mijlociu şi în nordul Africii sunt urmărite cu interes chiar de către ţara sa, unde trăiesc în prezent 5 milioane de musulmani şi 600 de evrei.