Vâscul – o plantă miraculoasă, plină de tradiţie

Vâscul îşi menţine prospeţimea verde şi în timpul iernii, rezistând la ger şi întuneric, ca pustnic în coroanele unor arbori falnici, singuratec şi unic. Vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer.

Plinius cel Bătrân relatează că vâscul era adunat în cadrul unei ceremonii speciale. Druizii, preoţii celţi înveşmântaţi în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, şi-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande şi se jertfeau doi tauri albi, înălţându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.

Nimeni nu poate preciza când această tradiţie celtică a venerării vâscului a fost preluată de lumea creştină. Englezii obişnuiau să-şi împodobească de Crăciun tavanele cu vâsc. În Evul Mediu, creştinii purtau la gât crucifixe din lemn de vâsc. Din Anglia şi Scandinavia provine obiceiul ca fetele să fie sărutate pe furate, timp de 12 zile între 24 decembrie şi 6 ianuarie sub ramură de vâsc, căci cine nu o face va avea sigur ghinion în anul următor.

Vâscul şi-a păstrat până astăzi caracterul misterios pentru că nu creşte decât în vârful arborilor. Dacă o bobiţă albă, lipicioasă de vâsc este îngropată în pământ, ea nu va da niciodată rod. În schimb, fructul transportat în general de păsări pe ramurile din vârful stejarilor dă naştere la alte rămurele verzi. În Bretania se spune că tinerii proaspăt căsătoriţi care se sărută sub ramura de vâsc vor avea noroc şi copii mulţi.

Celţii foloseau vâscul şi ca leac tămăduitor împotriva tuturor bolilor şi slăbiciunilor. În secolul al 17-lea se folosea ca medicament sub formă de pulbere dizolvată în vin sau în sirop. Planta vechilor mituri a devenit în perioada Jugendstilului un element ornamental îndrăgit, apărând foarte des pe delicatele broşe din aur şi argint împodobite cu perle. La Paris, la Nancy şi în Boemia, industria sticlăriei a produs preţioase obiecte care aveau ca element decorativ special o creangă de vâsc.

Oricât de ciudată ar părea evoluţia credinţelor despre vâsc, de la cea a celţilor şi până în zilele noastre, fiecare doreşte să aibă în casă în aceste zile o cât de mică crenguţă de vâsc, căci de noroc, sănătate şi zile senine are nevoie tot omul.

Primii care se bucură de acest noroc sunt vânzătorii de vâsc din tradiţionalele târguri de sărbători, care primesc o răsplată de loc neglijabilă pentru truda de a se fi căţărat tocmai în vârful arborilor pentru a culege preţioasele ramuri verzi.