Vaccinarea obligatorie și soarta statului-națiune

Vaccinarea a devenit o componentă importantă a politicilor moderne care nu mai vizează preocupările private, ci sănătatea unei colectivități privite în ansamblul său. ”Sănătatea publică” e un concept modern dezvoltat în statele naționale centralizate, care fac din ”sănătatea națiunii” un obiectiv major. În România aceste preocupări iau, firește, amploare după 1918, atunci când statul românesc național, în forma sa de maximă extindere, inițiază campanii ample de educație sanitară în zonele rurale.

Or, ceea ce vedem astăzi este un reproș adresat statului sub chipul unei revolte împotriva vaccinării obligatorii. Am asistat în ultimul timp la multe proteste împotriva campaniilor de vaccinare care au un numitor comun: părinții refuză să delege statului (autorității publice) responsabilitatea legată de sănătatea copilului. Copilul ne aparține, spun părinții, și nu suntem de acord ca statul să ia decizii privind viața sa fără acordul nostru. Un aspect care trece mereu nebăgat în seamă este că la temeiul acestor revolte împotriva politicilor de sănătate publică este slăbirea legăturii comunitare și atrofierea autorității politice. Iar, în subsidiar, oponenții vaccinării par să manifeste o tot mai mare neîncredere în capacităților statului-națiune de a mai întrupa o formă politică viabilă.

Constatarea aceasta poate părea surprinzătoare. Și totuși, cei care se opun vaccinării obligatorii mai cu seamă în numele unui libertarianism creștin (pe care autoritățile ecleziale din România refuză explicit să-l valideze) par să fi abandonat ideea politică a națiunii, retrăgându-se pe pozițiile unor comunități mai restrânse care asumă, în expresiile lor conștiente, o anumită marginalitate. Alții, în schimb, invocă ”drepturile omului”, asumând un invidualism radical. În orice caz se manifestă aici o anumită ambiguitate, căci protestatarii nu denunță explicit ideea de națiune, așa cum ar face-o liberalii globaliști, ci par mai curând să-i întrevadă slăbiciunile și incapaciatea de a oferi membrilor săi un cadru sigur și stimulator. Prin urmare, refuzul vaccinului nu este pur și simplu o obstinație antimedicală sau un naturism radical, ci embrionul unor noi orientări politice care se nasc sub ochii noștri în această epocă de transformări tulburi.

Către ce se îndreaptă politica europeană actuală? Are ea un sens bine statornicit și, dacă da, care este acesta? Este apariția unui mare stat supranațional (SUE) plauzibilă și dezirabilă? E adevărat că liderii politici germani și francezi au pus deocamdată această ipoteză între paranteze (vezi declarațiile Angelei Merkel și ale lui Emmanuel Macron), dar filonul federalist continuă să se manifeste, după cum desigur antifederalismul este și el în expansiune. De pildă, în discursul pe care l-a ținut acum 10 zile, la Băile Tușnad, premierul Ungariei, Viktor Orban, a rostit la final o frază interesantă cu referire la viziunea sa și a Grupului de la Vișegrad:  ”În sinteză, aș putea spune că în urmă cu 27 de ani, aici în Europa centrală, noi credeam că Europa este viitorul nostru. Astăzi, în schimb, avem sentimentul că noi suntem viitorul Europei”.

Presa românească nu a comentat din discursul lui Viktor Orban decât scurte pasaje referitoare la George Soros, evitând în schimb să se raporteze la substanța sa politică, deși discursul a fost rostit în România, în fața unei asistențe alcătuite în proporție covârșitoare din cetățeni români. Această cecitate este însă un simptom important al dezorientării care domnește aici, am zice mai curând în răsăritul Europei decât în centrul ei. Probabil că nicăieri în altă parte nu se manifestă o mai mare incapacitate de gandi despre viitorul Europei, iar efectul este că dezbaterile purtate chiar la mică distanță de noi par insesizabile.

În esență problema e legată de soarta națiunii și a statului național, iar dacă în România discuția nu are loc la nivel politic, societatea caută debușee în diferite forme de ”federalism” interior. Mișcarea anti-vaccinuri (care se suprapune numai parțial peste aceea împotriva actelor de identitate electronice) este în primă instanță una anti-globalistă, dar în al doilea rând este o reacție în fața naufragiului presimțit al națiunii ca idee politică. Paradoxul este că oponenții vaccinării, care denunță interesele marilor companii farmaceutice globale, nu se mai pliază pe terenul națiunii și al intereselor sale biopolitice, ci pe terenul unui pur individualism sau al unor comunități restrânse.