Valizele cu speranţă din holul hotelului Alice

Speranţa. E nepreţuită, aici, la marginea oraşului turc Reyhanli. Din holul hotelului Alice sunt, în linie dreaptă, doar cinci kilometri până la cea mai apropiată linie a frontului sirian. Câteodată pot fi auzite exploziile de dincolo de graniţă.

Sus, pe perete, un ecran de televizor proiectează, 24 de ore din 24, imagini de groază filmate în învecinata Sirie. Cadavre de copii între ruine, femei plângând, soldaţi desfiguraţi de durere, cu feţele pline de praf îmbibat cu sânge, ridicând armele sau pumnul strâns şi promiţând răzbunare. Canapeaua şi fotoliile sunt pline. Câţiva bărbaţi tineri nu se pot dezlipi de ecran. Oricum nu au mare lucru de făcut. Locuiesc în hotel ca refugiaţi, susţinuţi financiar de neamuri plecate în străinătate. Nu au bani - dar mai au ceva speranţă. Este cea mai de preţ

Între tinerii de pe canapea, un bărbat mai în vârstă, cu păr şaten închis, scurt, şi faţa proaspăt bărbierită. Vorbeşte la telefon. Pe genunchi ţine o mapă neagră plină cu nume şi numere de telefon. Marwan Khoury are 56 de ani şi în ultimele două săptămâni a strâns, în Germania, donaţii pentru sirienii izolaţi între liniile frontului: lapte praf, orez, ulei, îmbrăcăminte de iarnă, medicamente, jucării. Două camioane pline stau de zile bune la punctul de frontieră Cilvegözü şi nu pot trece graniţa. Nici turcii, nici sirienii nu permit nici o mişcare. Islamiştii din gruparea "Statul Islamic în Irak şi Levant" au ocupat, de câteva zile, mai multe localităţi siriene. Autorităţile turce se tem că ajutoarele ar putea fi interceptate de radicali.

"Daeşii ăştia! Este frustrant", înjură Marwan. În limba arabă, daeş înseamnă măgar. Marwan se referă la militanţii islamişti. În urmă cu peste 20 de ani, Marwan a părăsit Damascul natal şi a venit să lucreze medic într-un spital din Germania. De 15 ani are propriul său cabinet în Bavaria rurală. Când, în urmă cu doi ani, ciocnirile dintre demonstranţi şi trupele regimului al Assad au escaladat spre războiul civil ce a distrus ţara, Marwan a luat legătura cu gruparea de opoziäie "Coaliţia Siriană". A sperat că Vestul îi va susţine, că al Assad o să dispară şi războiul se va sfârşi. "Mă gândeam că voi putea relua şi legătura cu sora mea". Dar sora medicului, rămasă în Damasc, ţine partea regimului. Dezbinarea din societatea siriană trece prin inima familiei lui Marwan Khoury.

Se ridică brusc. "Mergem la graniţă". Un sfert de oră cu taxiul. Şoseaua e îmbâcsită de camioanele care, de două săptămâni, aşteaptă să se deschidă înaltele porţi din bări de oţel ce despart cele două ţări. Coada creşte în fiecare zi - în acest moment sunt trei coloane întinse pe opt kilometri. Remorci pline cu autoturisme, cu maşini industriale sau saci de ciment.

Marwan se aşează la o masă improvizată, într-un loc din care se poate observa orice mişcare din vamă. Contrabandiştii, şoferii de taxi şi cei de camioane şed şi ei, aici, şi beau ceai negru după ceai negru, pândind deschiderea porţilor. Câteva sute de metri mai încolo, prin gardul de sârmă ghimpată se strecoară, din când în când, refugiaţi sirieni. Nici urmă de grănicer turc prin zonă.

Lui Marwan îi sună iarăşi telefonul. Un apel din Siria. I se cere material pentru operat răniţii. Aţă chirurgicală şi pansament. Îşi notează comanda în agendă. Ar putea onora comanda chiar acum - dacă turcii ar deschide graniţa.

Dar graniţa rămâne închisă. Seara, în holul hotelului Alice. Marwan o întâlneşte pe Rania Kisar. Are 39 de ani şi a fondat "Comitetul revoluţionar al femeilor" A venit de câteva zile din zona de conflict de la Idlib. A fugit când a aflat că islamiştii au trecut-o pe lista cu condamnaţi la moarte. Rania nu poartă batic. Are un mers care trădează siguranţă de sine. Furia islamiştilor şi-a atras-o susţinând dreptul femeilor de a lupta pentru libertatea Siriei.

Părinţii Raniei trăiesc în Statele Unite. Tatăl a devenit milionar deschizând restaurantul "Falafel and more", ajuns, între timp, lanţ. Fratele ei este softist şi îşi trăieşte visul american. Rania s-a măritat, la 20 de ani, cu un sirian din Damasc. A studiat managementul afacerilor şi are doi copii. O viaţă normală. A fost, însă, arestată de cum şi-a exprimat public criticile la adresa regimului.. "Eram însărcinată. Aveam gemeni. În timpul detenţiei am pierdut unul dintre copii. Când am ieşit din închisoare, soţul a ales să divorţeze de mine. Şi mi-a luat şi copiii".

Rania s-a mutat în Dallas, unde trăiesc părinţii. Când Siria a alunecat în război a decis să renunţe la viaţa tihnită şi s-a dedicat revoluţiei. S-a plasat de cealaltă parte a baricadei faţă de soţul care a rămas la Damasc şi susţine regimul. Rania nu şi-a mai văzut copiii de ani buni.

Rania şi reporterul au atras în jurul lor o grămadă de curioşi. Lumea stă şi ascultă veştile proaste aduse de acasă. Aviaţia lui al Assad terorizează populaţia: "Aruncă pachete cu bombe cu paraşute. Vântul le poartă, în picaj, de colo colo. Nu ştii încotro să fugi".

Marwan iese din holul hotelului, pentru a putea vorbi liniştit la telefon. Închide şi se retrage într-un colţ. Tace - dar corpul vorbeşte: nu a auzit lucruri bune. "Islamiştii au ucis 50 de sirieni. Ce putem face?".

A doua zi se cazează în hotel 12 tineri cu bărbi lungi, îmbrăcaţi într-o improvizaţie de uniformă militară. Vorbesc o engleză cu accent londonez. Par a fi pakistanezi, estimează Marwan. Sau afghani. La graniţă îi aşteaptă şase salvări. Cui vor să le ducă nu se poate afla. Cei 16 nu comunică în afara grupului. Dacă prin hol trece o femeie, coboară privirile în podea. O fac ostentativ. Vociferează când descoperă în partea din spate a holului un spaţiu în care se poate fuma narghilea. Devin uşor agresivi şi strigă "Haram!". Păcat! Mustafa, unul dintre recepţionerii care se descurcă puţin în limba engleză, le atrage atenţia celor 16 tineri că nu este datoria unui musulman să îi dicteze altuia calea dreaptă. "Fiecare să trăiască aşa cum crede", bombăne Mustafa.

"De astfel de oameni nu avem nevoie în Siria", comentează Marwan. Nu trece mult timp şi, în sfârşit, vine vestea cea bună: turcii deschid graniţa. Răsfoieşte agitat agenda, ca şi cum s-ar fi trezit în mijlocul unei furtuni. Respiră, însă, adânc şi uşurat. Mâine ar putea fi deja dincolo. Speranţa nu moare, la hotelul Alice din Reyhanli. Nu pentru doctorul Marwan Khoury. Şi valorează mai mult decât aurul.