Victor Ponta şi pelerinajele pioase

S-a vorbit la un moment dat cu mai multă insistenţă despre posibilitatea unui partid conservator în România. Ascensiunea PDL şi relaţia cu fundaţiile creştin-democrate germane au relansat o vreme interogaţia despre condiţiile de posibilitate ale unei creştin-democraţii pe sol ortodox, în timp ce, mai puţin organizat, dar mai productiv, au apărut reflecţii despre un conservatorism de inspiraţie americană. Din punct de vedere practic însă rezultatele au fost modeste. În sânul PDL nucleul creştin-democrat pare să fi intrat în hibernare, iar Noua Republică, legată mai mult de stilul conservatorismului american, nu a reuşit să-şi creeze o ancoră socială puternică.

Indiferent însă de modele şi de stilul reflecţiilor personale, toţi cei angajaţi în acestă direcţie au admis că, oricâte accepţii ar putea dobândi conservatorismul în politică, el nu poate fi desprins de o concepţie asupra lumii ancorată în gîndirea marilor monoteisme. Marele clivaj care ar caracteriza lumea de astăzi ar fi acela dintre păstrătorii unei tradiţii, fie ea şi moderată sau adaptată, şi cei care caută să tragă riguros toate consecinţele practice care derivă din prăbuşirea autorităţii religioase. Sau dacă am împrumuta cuvintele lui Russel Kirk, care citează la rândul său pe Eric Voegelin: ”Marea linie de demarcaţie din politica modernă nu este cea dintre totalitarişti şi liberali, ci îi separă pe cei care cred într-un tip oarecare de ordine morală transcendentă de aceia care pretind că efemera noastră existenţă ar fi totul, scopul ei fiind producţia şi consumul”.

Aşadar, practic vorbind, un conservatorism în politică şi nu doar în reflecţii livreşti, nu poate ignora relaţiile sale cu biserica şi cultele în general. De aici a apărut de altfel şi marea dificultate a conservatorismului românesc: destui dintre cei nutriţi cu idei conservatoare nu au nicio legătură cu viaţa parohiilor ortodoxe, fiind mai curând atomi liberi, formaţi la marea literatură politică a lumii. Unii dintre ei se arată chiar reticenţi faţă de ortodoxie, pe care o consideră depozitarul unui etnicism cu cele mai rele consecinţe şi prea puţini manifestă simpatie faţă de spiritul popular al creştinismului practicat în România. Intelectualul conservator român citeşte asiduu pe Russell Kirk sau William F. Buckley Jr., dar priveşte cu maximă reticenţă marile procesiuni religioase şi cultul redeşteptat al moaştelor. Această neaderenţă a fost însă un obstacol permanent şi de netrecut în dialogul cu clerul şi ierarhia bisericească. De fapt adevărata problemă pentru intelectualul român conservator a fost mereu aceea de a găsi o cale distinctă plasată între aderenţa pioasă la masa pelerinilor şi distanţa critică, inevitabil rece şi dezaprobatoare; de a reuşi să se plaseze într-o zonă de cunoaştere empatică, aptă să permită mereu un dialog fertil cu societatea.

S-a întâmplat însă inevitabilul. Locul lăsat nefrecventat de conservatori – de specie mai curând filosofică decât politică – a fost ocupat de populismul practicat fără inhibiţii de toate partidele mainstream. Populismul religios este ultima resursă electorală şi cea mai importantă atunci când tema salariilor şi pensiilor se dovedeşte episodic nerelevantă. Transformarea ”religioasă” a premierului Ponta este ceva neaşteptat doar pentru cei care bănuiau că România cunoaşte o schimbare de paradigmă politică. Aceştia au fost surprinşi să vadă că premierul, care cochetase cu idei revoluţionare de stânga, şi-a amintit că bunicul său a fost preot, organizând un veritabil pelerinaj pe la mănăstirile din ţară. Dacă cu vreo 20 de ani în urmă politicienii se dedau acestui tip de populism în mod spontan, sub forţa împrejurărilor, astăzi s-a ajuns la o practică organizată metodic.

Populismul religios nu a fost însă mereu utilizat pe scară largă în campaniile electorale. De cele mai multe ori, el a însoţit consolidarea puterii odată dobândite şi a urmat de fapt instalării în funcţie. Traian Băsescu de exemplu a mizat, din contră, pe liberalismul provocator şi a revenit la conformismul ”conservator”, abia după preluarea mandatului. Abia devenit preşedinte a reînnodat tradiţia participării la marile ceremonii religioase, întreţinând o relaţie reciproc profitabilă cu înalta ierarhie. Dar este semnificativ că în exerciţiul şi conservarea puterii, preşedintele Traian Băsescu nu s-a sfiit să revină de câte ori era nevoie la pioşenia de circumstanţă.

Problema stă în faptul că toate partidele au ajuns mai devreme sau mai târziu la exact aceeaşi apropiere de Biserică. Cu toate acestea sau tocmai de aceea niciun partid nu este propriu-zis conservator. Politica românească îmbină în chip paradoxal o grijă pentru finanţarea Bisericii ca instituţie cu un secularism bine consolidat şi cu un populism religios de circumstanţă.