Victoria Elenei Udrea şi condiţia femeii în politică

Un comentator de prim rang remarca, pe un ton critic, că presa ostilă preşedintelui Traian Băsescu o prezintă pe Elena Udrea în mod răuvoitor, punând un accent licenţios pe aspectele feminităţii sale naturale, în cadre care conţin, în decupajul lor tendenţios, aluzii nedemne.

Ceea ce n-a remarcat însă comentatorul, este că modul acesta de raportare nu aparţine doar presei, ci, întregului mediu politic şi adesea chiar comilitonilor de sex bărbătesc.

Am asistat cu ocazia alegerilor de la organizaţia PDL Bucureşti la cea mai expresivă demonstraţie a acestui mod de raportare, care amestecă galanteria masculină de modă veche cu o uşor perceptibilă condescendenţă.

Ministrul de Externe Teodor Baconschi, întors cu faţa către Elena Udrea, i-a adresat cuvinte decupate parcă dintr-un decor cu parfum de salon desuet: „Eu, Elena, sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să faci eforturi monumentale ca să nu cazi sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinătatea oamenilor de valoare, ceea ce înseamnă că vei putea face cu oricine echipe de valoare şi PDL are probabil nevoie de acest lucru”.

Declaraţia ministrului Teodor Baconschi a fost o deplină mărturie a unui stil „conservator” în viaţa publică românească, un stil care expune fără menajamente condiţiile în care bărbatul politician acceptă egalitatea de statut a femeii în politică. Totul a fost abia sugerat şi totuşi expus cu atâta limpezime.

Ceea ce în mod vădit lipseşte din viaţa politică românească este neutralitatea sexelor. Ascensiunea femeii în viaţa publică, începută în democraţiile nordice, a avut o premisă care pare să fie în cea mai mare măsură ignorată în România. Şi anume, după un proces durerors în care emanciparea a pretins clarificări de conduită, femeia s-a despărţit de accesoriile tradiţionale ale feminităţii, adoptând o postură neutră, nu ca simplă performanţă ocazională, ci ca prezenţă publică permanentă şi integrală. Evoluţia aceasta datează în ţările nordului din a doua jumătate secolului al XIX-lea, fiind atât de acut surprinsă de Nietzsche în comentariile sale trecute astăzi sub tăcere de discipolii săi de stânga. Faptul este însă istoric împlinit şi el crează exigenţe de conduită publică, care nu mai pot fi relativizate în maniera ironică a societăţilor recent conectate la viaţa occidentală. Posibilitatea de a recupera femeia în condiţa ei premodernă laolaltă cu participarea ei publică modernă este o utopie, pe care răsăritenii o practică iresponsabil cu delicii maliţioase. O resuscitare a acestei nostalgii conservatoare se mai poate însă vedea astăzi şi în ţări latine ca Franţa sau Italia, acolo unde ministresele unui Sarkozy sau Berlusconi au prilejuit destule secvenţe încărcate de ambiguităţi deconcertante.

În sfârşit, deconspirarea acestei raportări tensionate la prezenţa femeii în politică („trebuie să faci eforturi monumentale să nu cazi sub farmecul tău”) a fost cu atât mai stridentă cu cât ministrul turismului, ca şi politicienii şi ziariştii apropiaţi, au făcut mari eforturi de a şterge din percepţia publică presupoziţiile unei intrigi picante.

Stiul conservator-oriental al ministrului Teodor Baconschi arată că femeia este captivă în politica românească unei codiţii ambigue şi care nu poate fi în nici un caz semnul sau condiţia unui real progres.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Cristian Ştefănescu