Erdogan Türkei Wahl

În urma scrutinului de ieri, formaţiunea moderat islamică AKP, a premierului Recep Tayyip Erdogan, a obţinut rezultatul notabil de aproximativ 50 la sută din voturi. Participarea la urne a fost de peste 84 la sută, ceea ce conferă legitimitate şi credibilitate maximă succesului obţinut de formaţiunea la putere. Prin acest scor, AKP şi-a întrecut pentru a treia dată toţi concurenţii, cu un scor crescând de la o alegere la alta: dacă în 2002, AKP a întrunit 34 la sută din voturi, patru ani mai târziu a obţinut 46,5 pentru ca acum să depăşească 50 la sută.

La alegerile de ieri, social-democraţii laicişti ai Partidului Republican Popular CHP au fost votaţi de 25 la sută din alegători, iar mişcarea naţionalistă MHP de 13 la sută. Remarcabil este în schimb numărul mare de candidaţi independenţi care au reuşit să-şi câştige câte un fotoliu de parlamentar, şi care au fost în mare majoritate sprijiniţi de partidul pro-kurd pentru pace şi democraţie BDP. Ei au reuţit să obţină în viitorul legislativ 35 de mandate. Între aceşti parlamentari se numără şi câţiva adversari ai premierului Erdogan aflaţi încă în închisoare. Ei îşi aşteaptă procesul fiind acuzaţi de tentativă de lovitură de stat.

Dar, unde se află motivele acestui al treilea succes notabil al lui Erdogan în răstimp de nouă ani? Turcia înregistrează de ani buni rate îmbucurătoare de creştere economică. Reformele iniţiate în scopul aderării la UE au pierdut din viteză în ultima vreme o dată cu diminuarea speranţei că ţara va fi primită vre-o dată în acest club european. Evoluţii pozitive, cum ar fi consolidarea libertăţilor individuale şi instituţionale ale tuturor straturilor sociale nu mai joacă decât un rol marginal.

Succesul grandios al lui Erdogan este un ghinion pentru Turcia. În ultimii ani el nu mai acceptă sfaturi din partea nimănui şi nu ezită să-şi declare inamicii personali duşmani ai statului. Totuşi, norocul este că formaţiunea sa nu a reuşit să obţină chiar 330 de mandate în noul parlament, nefiind astfel în măsură să schimbe de una singură Constituţia. Pentru moment, Erdogan nu va putea aşadar tranforma Turcia într-o republică prezidenţială, după cum urmăreşte.

Acest rezulat îndreptăţeşte afirmaţia că vin vremuri grele la Bosfor. Presiunea activiştilor AKP asupra adversarilor va creşte. Libertatea presei va fi pe mai departe îngrădită iar religia va juca un rol mai mare în societate, nesocotind fundamentele laice ale statului kemalist. Astfel, Turcia devine un candidat la UE care oferă singur argumentele pentru a fi refuzat.

Dacă lucrurile vor merge mai departe tot aşa, AKP va obţine peste patru ani ceea ce a ratat cu puţin acum. Totuşi, nu există riscul ca Turcia să devină un al doilea Iran şi Recep Tayyip Erdogan un al doilea Mahmud Ahmadinejad. Dar şi o comparaţie mai realistă cu Rusia lui Vladimir Putin este de ajuns pentru a justifica anumite griji pentru viitor.

Autor: Baha Güngör / Ioachim Alexandru

Redactor: Robert Schwartz