Viitorul Irakului şi "efectul dominoului"

plan în cinci puncte vizînd restabilirea "suveranităţii irakiene".

In tabăra neoconservatorilor americani – mult duşmăniţi de stânga vesteuropeană din pricina influenţei lor decisive asupra Casei Albe şi a aderenţei lor la ideea perpetuării viguroase a războiului antiterorist - s-a sprodus o sciziune de proporţii. O parte pledează tot mai vehement pentru evacuarea rapidă a teatrului de operaţiuni din Irak şi în favoarea unei grabnice renunţări la proiectul democratizării acestei ţări arabe. Alţii, între care conducerea Pentagonului, argumentează în favoarea menţinerii actualului curs şi transformării Irakului, - pe moment principalul cîmp de luptă împotriva terorismului de sorginte islamistă - într-un model democratic, deci, implicit, într-o piesă de joc aptă să declanşeze un democratizator efect al dominoului în întreaga lume arabă. Preşedintele SUA, George Bush înclină vădit, către această a doua şcoală de gândire.

Confruntat în acest an electoral cu o vertigionasă degradare a popularităţii sale, şeful Casei Albe şi-a confirmat în principiu mai vechea poziţie referitoare la transferul puterii către irakieni, la 30 iunie curent, dar a reclamat şi un mai amplu sprijin internaţional, cedând aparent în faţa principalei revendicări a opoziţiei democrate. Totuşi administraţia ştie că nu poate lăsa în urmă un Irak anarhic şi haotic, numai bun spre a fi cules ca un fruct copt de al Queda. Iar capacitatea Naţiunilor Unite de a prelua misiunea de a însoţi drumul Irakului spre democraţie e, din păcate, cât se poate de îndoielnică.

In aceste condiţii, cele 5 puncte ale planului prezentat de Bush la Academia Militară din Pennsylvania în vederea garantării victoriei democraţiei şi libertăţii în Irak reiterează în esenţă voinţa SUA de a contribui la instalarea unui "executiv irakian suveran", fără a-l lăsa totuşi complet de capul lui. ”Vom preda puterea unui guvern irakian suveran. Vom ajuta la obţinerea securităţii. Vom sprijini în continuare construcţia infrastructurilor irakiene. Vom căuta obţinerea unei largi susţineri internaţionale. Apoi, se vor derula alegeri naţionale în Irak, prin care poporul irakian îşi va determina noul guvern” a declarat Bush textual.

Intr-un prim pas, emisarul ONU, controversatul Lakhdar Brahimi va da publicităţii, în cursul acestei săptămîni, planul său vizînd alcătuirea unui guvern de tranziţie. Nu e clar însă ce prerogative executive şi legislative li se vor aloca preşedintelui, celor doi adjuncţi ai săi, premierului şi celor 26 de miniştri. Pînă în 2005, urmează ca acest cabinet de tranziţie să organizaze o adunare constituantă. Incepînd de la 30 iunie, SUA vor deschide în Irak o ambasadă, care va prelua funcţii consultative pe lângă acest executiv provizoriu. Securitatea în Irak ar urma să fie asigurată de o forţă internaţională sub comandament american. Bush intenţionează să discute cu liderii NATO eventuala includere a alianţei pe eşichierul irakian. Esenţială este însă, în context, legitimarea internaţională a acestui angajament politic şi securitar în Irak, prin intermediul unei noi rezuoluţii ONU.

Bush n-a uitat totuşi alt aspect fundamental. Preşedintele a atras atenţia asupra considerabilelor riscuri ale unei faze de tranziţie care se anunţă foarte dificilă. ”Aceşti 5 paşi spre un guvern irakian autonom”, a spus Bush, ”nu vor fi simpli. In preajma transferului”, a precizat el, ”se vor produce probabil violenţe suplimentare fiindcă teroriştii şi adepţii lui Saddam preferă să vadă mulţi oameni murind, decît să lase fie şi un singur om să se bucure de libertate. Dar teroriştii nu vor determina destinul Irakului” a adăugat preşedintele cu hotărâre.

Arabii n-au rămas fără o bomboană din partea Washingtonului. Spre a recâştiga încrederea irakienilor, rău zdruncinată de afacerea torturării unor deţinuţi, şeful Casei Albe a anunţat demolarea închisorii Abu Ghraib. In locul ei, a promis Bush, SUA vor finanţa edificarea unui penitenciar modern, în care, cu aprobarea guvernului irakian vor fi transferaţi cei deţinuţi în prezent la Abu Ghraib.

E clar că Bush fusese nevoit să intre în acţiune, dată fiind deteriorarea dramatică a simpatiei de care se bucură în rândul electoratului american şi-a faptului că, în timp ce în Irak securitatea nu s-a amerlioat mai de loc, scandalul cazurilor de tortură de la Abu Ghraib a adus majore prejudicii premizei morale a eliberării irakienilor. In plus, data de 30 iunie, la care e prevăzut să aibă loc transferul puterii se apropie inexorabil.

Cît de utile sunt, aşadar, propunerile americane în vederea stabilizării şi pacificării Irakului?

Simţind acut nevoia de a deschide perspective de viitor, Bush a propus un scenariu care, în mod salutar, nu răpeşte SUA nici o opţiune. In mod notabil, proiectul de rezoluţie prezentat Consiliului de Securitate nu stipulează finalul prezenţei trupelor americane în Irak. America se va putea retrage peste un an, dar nimeni nu o va putea sili s-o facă. Totodată, sursa potenţialei prosperităţi irakiene – petrolul - va continua să fie controlată şi pe viitor de un for internaţional. Incât nici vorbă nu poate fi de o suveranitate irakiană deplină, după data de 30 iunie.

Orice alternativă ar fi însă o iluzie periculoasă, dată fiind complicata situaţie regională şi globală. N-ar fi în interesul nimănui în lumea liberă, şi ca atare nici în interesul Europei, ca Irakul să se prăbuşească în război civil pentru resurse petroliere, să rămîne un perpetuu focar de conflicte şi tulburări, ori să devină un fief al terorismului islamic. Iată motivul pentru care transferul puterii politice şi economice nu va putea să se producă decît treptat. Decisivă pare a fi în schimb ameliorarea chipului actualei ocupaţii conduse de americani şi transformarea ei într-un parteneriat de securitate între un viitor Irak suveran şi Comunitatea Internaţională. Dacă reuşeşte această metamorfoză de imagine se vor relansa simţitor şi speranţele de pace nu doar pentru teritoriul cuprins între Tigru şi Eufrat.