Vila „Kunterbunt“ şi cei 7 pitici

Peste 1 300 de biciclete folosite, peste 100 de saltele noi, echipament sanitar pentru persoanele handicapate, dulciuri şi articole cosmetice – toate acestea sunt destinate organizaţiei Caritas România din Aiud, policlinicii, unui cămin de copii dar, în mod special – doamnei Marlies Mai, de la Vila Kunterbunt din Sîncrai – precum şi celor 7 pitici ai ei.

O acţiune umanitară exemplară, într-un moment dificil, în care atenţia germanilor se îndreaptă, nu numai către propriile griji sociale şi materiale, ci, în mod deosebit, către zonele calamitate din Asia, devastate de tsunami. Cum a luat naştere acest proiect umanitar gigant destinat României?

Istoria contactelor dintre Aiud şi Occident datează de la începutul anilor 1990, când o serie de organizaţii umanitare internaţionale şi-au oferit sprijinul în special în favoarea copiilor orfani, handicapaţi sau traumatizaţi. Nenumărate comunităţi ale bisericilor germane au pornit la drum cu ajutoare şi donaţii din partea enoriaşilor destinate copiilor români. Comunitatea catolică din Eppertshausen a stabilit atunci o relaţie care durează de mai bine de 13 ani.

Aici începe povestea vilei Kunterbunt şi a celor 7 pitici:

Cu un transport umanitar sosea în 1995 şi doamna Marlies Mai în comuna Sîncrai. Croitoreasă de meserie, ea avea să organizeaze cursuri de croitorie cu copiii din orfelinat, jocuri şi excursii. Atenţia i-a fost însă atrasă în mod special de o fetiţă timidă, care era mereu retrasă, izolată de ceilalţi. Se poate spune că a fost o dragoste la prima vedere, care a determinat-o pe Marlies Mai să dorească adoparea acestei fetiţe. Autorităţile germane, însă, s-au opus, copilul fiind autist şi necesitând îngrijire specială. Neavând copii, soţii Mai, nu aveau experienţa necesară, într-un cuvânt – cererea de adopţie lea fost respinsă. În consecinţă, soţii Mai au luat o decizie impresionantă: Dacă fetiţa nu poate veni în Germania, se va muta Marlies Mai în România, soţul ei, şofer de camion, urmând să asigure în continuare, în Germania, pâinea cea de toate zilele. Cu timpul, Mihaelei, fetiţei autiste din Sîncrai, i s-au alăturat alţi şase copii, iar acum trăiesc cu toţii, Marlies Mai şi cei 7 pitici, în vila „Kunterbunt”, în traducere – în vila colorată, bălţată, o modernă casă de copii de tip familial.

Relaţia cu Merck, cea mai veche companie de produse farmaceutice din lume, fondată la Darmstadt în 1668, s-a stabilit anul trecut, când proiectul „Biciclete pentru România” a obţinut sponsorizarea concernului german la gala de binefacere organizată periodic. Dar Merck nu sponsorizează în stil clasic, după cum ne-a explicat Hans-Peter Preusch, liderul sindical al companiei Merck:
„Ar fi prea simplu pentru conducerea noastră să sprijine acţiuni de binefacere doar în plan material. Noi ajutăm cu plăcere, dar numai dacă obţinem şi întregul sprijin al angajaţilor noştri.”

Cu alte cuvinte, angajaţii Merck s-au ocupat de tot: de colecţionarea ajutoarelor, de sortarea şi împachetarea lor, iar acestea, bine-nţeles, în timpul liber. Tirurile vor fi conduse în România de pompierii voluntari ai firmei Merck, care-şi vor lua zile de concediu pentru deplasarea în misiune oficială la Aiud. Angajaţii au participat la acest proiect cu tot sufletul, ne-a povestit Hans-Peter Preusch:

„O colegă de la sindicat, bunăoară, a donat suma de 200 sau 250 de Euro pe care o primise cadou de ziua ei de la colegi.” Un gest de solidaritate normal, continuă liderul sindical, adăugând zâmbind: „Şi dacă n-am fi zis „Stop!”, am fi umplut până acum precis şi al cincilea tir.

Hans-Peter Preusch nu a mai participat niciodată la un transport umanitar în România, dar din experienţa acţiunilor sale în alte ţări, presimte că această primă călătorie la Sîncrai nu va fi şi ultima:

„Cand te strânge o bătrânică la piept, pentru că vii de departe, din Germania, ca să aduci ajutoare, alimente şi bani, îţi dai seama că, odată întors acasă, nu te vei putea retrage, mulţumit că ţi-ai făcut datoria, lăsându-i, data viitoare, şi pe alţii să se mai ocupe. Bucuria de a ajuta e ca un virus pozitiv – de care nu mai scapi.”, mărturireşte Hans-Peter Preusch, fiind, de asemenea, convins că nici relaţia companiei sale cu Marlies Mai şi cei şapte copii adoptaţi, nu va fi efemeră:

„Sunt mişcat şi impresionat de iniţiativa ei. Vom vedea cum va fi în România, dar îmi pot imagina încă de pe acum, că vom rămâne alături de oamenii din Aiud care au nevoie de ajutorul nostru.”