Visare eliberatoare

Din sângele acelor zile de decembrie a ţâşnit, de sub şenile de blindate, prima Românie liberă de-adevărat. Dar după tancurile comuniste au intrat în luptă tunuri. Tunuri de ceaţă, de oligarhi, de hoţi şi mafioţi şi tunuri securiste, bâte de mineri, mincinoşi de popor, din televizor.

De-atunci, ţara e angrenată într-un război politic mai lung şi mai cumplit decât încleştarea de la Gettysburg. S-a scurs exact un secol şi jumătate de când preşedintele american îşi rostea acolo alocuţiunea despre noima sacrificiului miilor de morţi, ucişi în lupta pentru salvarea sufletului unei ţări ce n-ar mai fi putut trăi în lanţuri, fără credinţa eliberatoare că toţi oamenii au fost creaţi egali.

Concis la maximum, expresie a unei supreme modestii, acest cuvânt cinstea fapta celor ce căzuseră. Se înclina în faţa lor şi le cerea celor rămaşi în viaţă să nu-i lase să fi murit degeaba, ci să-i asigure naţiunii renaşterea în libertate, sub conducerea perpetuă a unor „guverne ale poporului şi din popor, pentru popor”.

Nu mai puţin concis, nici mai puţin îndrăgostit de libertate avea să fie un scriitor francez, născut la fix 50 de ani de la această cuvântare-act de naştere al democraţiei. Ca gânditor de stânga şi-ar fi putut face viaţa mai uşoară pactizând cu stalinismul. Dar „omul revoltat” a ales să se opună sistemului totalitar şi s-a expus astfel furiei tovarăşului Sartre. Avea să cadă prompt în dizgraţia „progresiştilor”.

Au şi românii mucenici ai libertăţii, ai demnităţii şi democraţiei. Să fie prea mult să li se ceară celor care se bucură azi de un pic de libertate, graţie celor ce şi-au dat viaţa în 1989, să-şi depăşească vrajba şi să se unească spre a scoate ţara din impas? Ca să nu mai aibă nimeni a se teme de „vrâncean” şi de „ungurean”, de represiune şi partidul-stat? Ca să nu mai fie nevoiţi oamenii de treabă să verse lacrimi de sânge şi să-şi caute, aiurea, fete de crai, pe câte o gură de rai? Ca zidari şi calfe să nu mai fie osândiţi mereu să li se surpe noaptea ce construiesc ziua?

Guvernul evocat de Lincoln, libertatea pe care o visa Camus: România nu-i condamnată să se lipsească veşnic de ele.