Vizita preşedintelui Bush în Germania a topit gheţurile transatlantice

.

Politica nu se conformează întotdeauna dictonului "tonul face muzica". Dovada acestei excepţii o aflăm în îndoielile care planează asupra unei reale şi substanţiale modificări a politicii americane în urma vizitei preşedintleui George Bush junior în Europa şi mai ales în Germania.Seful Casei Albe a declarat că America nu poate întreţine bune relaţii cu Europa fără a fi bună prietenă cu Germania, cotată textual drept " o ţară minunată în inima Europei".

Aprecierea făcută de preşedintele american trebuie totuşi evaluată cu prudenţă fiindcă adevăratul dezgheţ încă nu s-a produs deşi tonul dialogului transatlantic a devenit mai cordial iar sublinierea ţelurilor comune ale politicii de pe cele două maluri ale Atlanticului a fost cît se poate de apăsată. Speranţele puse în vizita preşedintelui american în Germania după realegerea lui în funcţie au fost mari şi fiindcă momentul pare favorabil înlăturării iritaţiilor provocate de unilateralismul politicii externe americane şi inaugurării unui nou capitol al relaţiilor bilaterale.Cancelarul Schröder nu a ratat la rîndul lui ocazia de a redeschide cu gesturi ample acest capitol. El a recunoscut cu curaj existenţa unor evaluări divergente a situaţiei, la Berlin şi la Washington şi nu a ezitat să releve că aceste disensiuni ţin de domeniul trecutului. Şi, pentru a întări cele spuse, el a mai declarat cu toată convingerea că pînă şi în controversata chestiune a programului nuclear al Iranului, cei doi parteneri ai dialogului transatlantic vorbesc la unison. Cu toate acestea - semantica discursului politic nu este univocă. Fiindcă în timp ce Marea Britanie, Germania şi Franţa mizează definitiv pe soluţia diplomatică pentru a aduce Iranul la ordine şi a interzice programul său de înarmare nucleară, Statele Unite ale Americii îşi permit să lase deschise toate opţiunile - implicit deci, şi cea militară...

Cordialitatea dialogului şi abundenţa ostentativă aproape a gesturilor amicale care au marcat întrevederea celor doi oameni de stat la Mainz nu au spulberat numeroasele contradicţii de principiu în jurul unor capitole esenţiale ale politicii internaţionale:Germania nu a uitat că Statele Unite refuză să adere la unele acorduri importante cum ar fi protocolul de la Kyoto sau Curtea Penală Internaţională de la Haga . Faptul că tocmai motivul esenţial al intervenţiei americane în Irak, şi anume, existenţa armelor de distrugere în masă s-a dovedit ulterior a fi fost fals sau că în tratamentul deţinuţilor din lagărul de la Guantanamo, drepturile omului au fost masiv încălcate, la fel ca şi prevederile convenţiilor de la Geneva, a întreţinut în peste două treimi din populaţia Germaniei sentimentul de scepticism faţă de guvernul american şi după ce preşedintele George Bush junior şi-a demonstrat cu prisosinţă prietenia faţă de gazde.

Si totuşi, a trece cu vederea tonul şi stilul discursurilor şi gesturilor Şefului Casei Albe în timpul dialogului germano - american ar fi o eroare.Preşedintele Bush nu insistă fără temei asupra parteneriatului dintre cele două ţări chiar dacă nu recurge, precum Gerhard Schröder, la sintagma "parteneri egali".

Bush are interesul să-i antreneze pe europeni într-o strategie comună, să-i convingă , să obţină sprijinul şi înţelegerea lor în promovarea unor ţeluri politice .Că Germania deţine un rol important în acest nou orizont al relaţiilor transatlantice este dincolo de orice îndoială. Popasul făcut la Mainz consolidează acesată convingere. Şi se pare că şi Washingtonul şi-a dat seama că a-i avea pe europeni drept aliaţi - este o investiţie cît se poate de rentabilă pe termen lung. In fond, războiul din Irak a demonstrat că acceptanţa internaţională a unor intervenţii militare depinde şi de dimensiunile consensului atins la nivelul dreptului internaţional. Dar disponibilitatea de cooperare a preşedintelui Bush cu vechii săi aliaţi îşi va atesta veracitatea abia după ce retorica se va transforma în fapte.