Votul emigraţiei

Din clipa în care au observat că cei mai mulţi alegători aflaţi în străinătate votează cu Traian Băsescu sau cu PDL, militanţii acestui partid şi-au propus să facă în aşa fel încât tot mai mulţi români aflaţi în emigraţie să aibă posibilitatea de a vota. Până aici totul este firesc, deşi nu la adăpost de controverse, deoarece există şi state în care nu au dreptul de a vota decât cei care au rezidenţa în statul respectiv. Potrivit legii ungare, de exemplu, în ciuda naţionalismului dominant şi a preocupării subliniate faţă de „ungurii de pretutindeni”, nu votează decât rezidenţii din Ungaria. Există aşadar un principiu al teritorialităţii care funcţionează pentru unele state şi care îşi are motivaţia sa istorică.

Dar chiar şi în condiţiile României te poţi întreba dacă votul aceluia care trăieşte de 20 de ani în SUA sau Canada - şi care nu mai are cu ţara de origine decât legături afective - poate fi egal cu votul celui care îşi pune toată nădejdea de viitor în ţara în care trăieşte, cu inflaţia de aici, cu sistemul său de pensii, şamd. Primul votează ghidat de imagini culturale şi având o miză pur simbolică, celălalt votează cu sufletul la gură şi animat de aşteptări imediate.

Totuşi e imposibil să ridici aceste întrebări fără să pui în discuţie conceptul însuşi de cetăţenie şi putem presupune că românii, prinşi astăzi atât de imperios în elanul migraţiei, sunt poate ultimii dintre europeni care ar dori să ofere cetăţeniei lor o componentă teritorială mai apăsată.

Dezbaterea este dificilă şi din punct de vedere pur electoral căci, a lega votul de persoana concretă a alegătorului, înseamnă să deschizi posibilitatea restrângerii votului universal. În definitiv, nu doar votul emigrantului plecat cu mulţi ani în urmă poate fi pus sub semnul întrebării, ci şi votul cetăţeanului care nu a plecat niciodată din locul naşterii sale, dar care este neinstruit, prost informat, lipsit de discernământ şi, prin urmare, manipulabil.

Sunt voturi date de prea multe ori în necunoştinţă de cauză, fără motivaţii argumentabile, ceea ce face ca votul universal să treacă drept o convenţie, singura capabilă să asigure o funcţionare simplă a sistemului. De altfel, în funcţie de sistemul de vot ales, modul de atribuire a mandatelor risipeşte atât de multe voturi valabil exprimate, încât întrebarea cu privire la cât de bine motivat este un vot sau altul nu mai are nici un rost.

În sfârşit, câtă vreme legea românească permite votul, indiferent de ţara de rezidenţă, preocuparea partidului de guvernământ este legitimă.

Dar ceea ce face specificul dezbaterii de la Bucureşti nu este neapărat preocuparea pentru natura şi ponderea votului. Nu s-a discutat principiul teritorialităţii decât în treacăt, aşa cum a făcut Crin Antonescu, care a sugerat că ar fi bine să voteze doar aceia care plătesc cel puţin un impozit în ţară. Dezbaterea a fost incendiată, în schimb, de bănuiala de fraudă.

Votul prin corespondenţă îngăduie mai multe posibilităţi de fraudă decât votul obişnuit. Or, câţi români se găsesc în străinătate? 2,5 milioane? 3 milioane? Nu se ştie cu siguranţă, dar sunt destul de numeroşi. Dar iarăşi este sigur că mulţi dintre aceştia nu au un domiciliu stabil şi o adresă poştală, ceea ce alimentează temerea că potenţialii fraudatori ar putea fabrica în numele acestora o corespondenţă electorală greu verificabilă. Iar în condiţiile unui absenteism masiv previzibil, aportul de voturi prin corespondenţă ar putea cântări destul de greu.

Marea problemă este că subiectul votului prin corespondenţă a creat o puternică nelinişte, provocând o şi mai mare neîncredere în procesul democratic. Guvernul va trebui, de aceea, să ofere garanţii solide şi convingătoare că frauda nu va fi posibilă. Un sistem sau altul de vot poate fi pus la îndoială, dar important este ca regulile, odată adoptate, să fie respectate. Din păcate însă, PDL nu pare să manifeste preocupări de acest gen, dacă ne gândim la modul lipsit de onestitate în care a propus referendumul pentru legea Capitalei.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder