Vrabia de pe gard

E vorba de noua voltă a guvernului german privind energia nucleară, precum şi de abţinerea Berlinului în Consiliul de Securitate ONU, când s-a votat instituirea zonei de interdicţie de survol asupra Libiei. Care sunt motivele şi consecinţele acestor decizii?

În politică, în societate şi pe câmpul de luptă, izolarea nu e bună deloc. Germania cancelarului Angela Merkel a procedat într-un interval relativ scurt la două schimbări de macaz care ar putea avea o sumă de consecinţe grave.

În reacţie la catastrofa niponă, mulţi germani, prin tradiţie ostili energiei nucleare, s-au speriat, s-au panicat, s-au angoasat. Sondajele indică o clară dorinţă a germanilor de a se vedea izbăviţi de coşmarul radioactiv al primejdiosului atom.

Concomitent, coaliţia de centru-dreapta care conduce destinele Republicii Federale se află în faţa unei serii de teste electorale regionale decisive. Alianţa dintre creştin-democraţii Angelei Merkel şi liberalii lui Guido Westerwelle încearcă în disperare să câştige terenul pierdut în domeniul simpatiei populare de când au ajuns la putere în 2009.

În consecinţă, la Berlin s-a ajuns la concluzia, aparent firească în democraţie, potrivit căreia ar fi venit timpul să se renunţe la principii şi să se pună umărul la adunat popularitate. În consecinţă, executivul german s-a repezit, în plină catastrofă nucleară japoneză, să adopte un moratoriu asupra recent hotărâtei prelungiri a perioadei de funcţionare a centralelor nucleare germane. Demersul echivalează practic cu închiderea a şapte centrale.

Dincolo de preţul economic, potenţial exorbitant, al acestei măsuri şi de re-amplificarea dependenţei germane de importurile de energie din Rusia şi ţările arabe, zone câtuşi de puţin democratice ori de încredere, debranşarea reactoarelor germane e şi moralmente discutabilă. Fiindcă ar însemna ca Germania să cumpere curent electric de la nenumăratele centralele atomice existente, sau aflate în construcţie, în ţările vecine, ţări cărora nici prin cap nu le trece să arunce peste bord o formă de energie relativ curată şi rentabilă.

Şi mai gravă este izolarea în care s-a auto-manevrat Germania cancelarului Merkel pe eşichierul internaţional din cauza deciziei, controversate chiar şi în rândul conservatorilor germani, de a se desolidariza la ONU de SUA, Anglia şi Franţa.

La rigoare, Berlinul, chiar dacă are dreptate să se îndoiască de utilitatea unei intzervenţii militare în favaorea unei incerte opoziţii libiene nu era obligat să şi trimită trupe proprii în Libia. Germania nu ar fi pierdut nimic dacă ar fi refuzat, la Consiliul de Securitate ONU, să se alăture unor dictaturi şi autocraţii precum Rusia şi China comunistă şi ar fi rămas cu arme, voturi şi bagaje în tabăra puterilor occidentale.

Ambele decizii au aruncat Germania pe o orbită extrem de problematică, ştiut fiind că, decenii la rând, clasa politică vest-germană a rămas ataşată unui principiu fundamental, enunţat, după catastrofa nazistă, de primul cancelar postbelic, Konrad Adenauer.

Acest principiu stipulează că Germaniei nu i-a mers niciodată bine când s-a rătăcit în căutarea de poteci lăturalnice, precum cele care au purtat-o către cataclismul ultimului război mondial.

O primă despărţire de partenerii şi aliaţii ei a avut loc sub guvernarea Gerhard Schröder, când, din interes electoral, cancelarul, bun prieten al liderului rus Putin, a mizat pe o carte anti-americană, optând pentru o opoziţie dură şi făţişă a Germaniei la intervenţia din Irak. Atunci însă Schröder şi-a asigurat măcar sprijinul Franţei.

Merkel, în schimb, e singură cuc, chiar dacă ministrul ei de externe, Westerwelle, pretinde că în chestiunea libiană mai există ţări europene, precum Polonia, de exemplu, care manifestă înţelegere pentru poziţia Germaniei.

În realitate, polonezii sunt doar la limita capacităţilor lor financiare şi militare, dar n-au, principial, nimic de obiectat la întreprinderea franco - anglo - americană.

Inutil de subliniat că intervenţiile militare externe ale Germaniei nu sunt câtuşi de puţin populare în Germania şi că miza apropiatelor alegeri din Baden-Württemberg este enormă pentru Merkel. Dar se va potrivi oare calculul ei berlinez cu socoteala din târgul electoral suab?

Indiferent dacă până la urmă creştin-democraţii vor avea câştig de cauză în importanta regiune din sud-vestul ţării, un fapt e cert. De dragul unor avantaje pe termen foarte scurt, se riscă la Berlin achiziţii de durată, obţinute cu un uriaş efort.

Nu-i şade bine Germaniei să se vadă elogiată de Gaddafi sau de un Hugo Chavez, ştiut fiind că autocratul venezuelean e prietenul la toartă al preşedintelui iranian Ahmadinedjad, negaţionistul Holocaustului cu propensiuni genocidale.

Autoizolarea Berlinului se va solda cu discreditarea Germaniei nu doar ca aliat de nădejde, ci şi ca port-stindard al unor valori ce merită realmente apărate, precum drepturile omului.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident