Washingtonul trebuie să-şi asume răspunderea

Faptul ar trebui să fie baza de la care pornesc investigaţiile menite să ducă la elaborarea unor noi stategii în Irak din care, după victoria democraţilor în Senat şi Congres, nu ar mai fi exclusă nici o retragere a militarilor americani.

A lăsa însă Irakul pradă haosului nu poate constitui o componentă a noii strategii, obiectivul ei trebuind să vizeze şi implicarea ţărilor vecine în stabilizarea ţării. Pentru strategii de la Washington trebuie desigur să fi fost de la bun început cît se poate de limpede că un plan de retragere a trupelor americane din Irak rămîne maculatură cîtă vreme securitatea acestei ţări nu este asigurată şi, mai grav încă, se deteriorează văzînd cu ochii.

Situaţia reală

În ultima vreme atentatele zilnice se soldează cu zeci de morţi şi răniţi, constituind sinistra dovadă a faptului că în calea violenţelor nu există nici un fel de oprelişti: deja răpirea celor 39 de colaboratori şi vizitatori ai Ministerului Educaţiei din Bagdad, chiar dacă aproape toţi au fost eliberaţi între timp, constituie punctul culminant al unei deteriorări a situaţiei care în altă parte a lumii ar fi numită pe şleau „război civil” formulă care îi supără la culme pe reprezentanţii guvernului de la Bagdad.

Aceştia nu fac în schimb nimic pentru a opri spirala atrocităţilor la care, mai rău încă, asistă pasiv, fiind chiar implicaţi. Acţiunile violente, atentatele, sunt îndreptate doar într-o măsură foarte redusă împotriva militarilor americani sau a forţelor coaliţiei din Irak; majoritatea lor lovesc populaţia civilă: suniţii luptă împotriva şiiţilor, aceştia din urmă împotriva celor dintîi; variaţiunile adversităţilor soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi vărsare de sînge sunt aproape infinite, la fel ca şi motivele. Vechi socoteli sunt încheiate sîngeros, pierderea puterii este răzbunată prin sacrificarea de vieţi omeneşti nevinovate, puterea proaspăt cîştigată dă frîu liber abuzurilor, iar luările de ostateci aduc bani în visteria terorismului.

Predara controlului, nu şi a răspunderii

Istoria Irakului a cunoscut de altfel frecvent astfel de episoade sîngeroase şi de aceea ar fi eronat ca Statele Unite să fie învinuite pentru ceea ce se întîmplă acum. Cu toate acestea Washingtonul nu se poate dezice de răspundereea ce-i revine. S-a pornit de la premiza că încredinţînd puterea în 2004 irakienilor înşişi, forţele de ocupaţie vor fi degrevate de îndatoririle care le revin în baza dreptului internaţional: asigurarea liniştii, ordinii şi securităţii. Premiza s-a adeverit a fi greşită. Cîtă vreme guvernul irakian este incapabil să-şi asume şi îndeplinească aceste îndatoriri, Washingtonul rămîne răspunzător pentru situaţia securităţii în ţara de pe Tigru şi Eufrat. Ceea ce îngreunează planurile unei retrageri - fără a omite faptul că Washingtonul nu doreşte să părăsească Irakul cu capul plecat, cum s-a întîmplat în Vietnam. De altfel, Statele Unite nu doresc şi nici nu au voie să lase de azi pe mîine Irakul în voia sorţii fiindcă atunci ororile s-ar multiplica la infinit.

Astfel, ipoteza că cei care ar putea ajuta Irakul avînd interesul ca acesta să nu sară complet în aer, ar fi tocmai ţările vecine, nu este o ironie a întîmplării ci consecinţa logică a situaţiei date. Iranul şi Siria, dar şi Turcia, Iordania,Kuweit şi Arabia Saudită ar trebui să se întîlnească cu reprezentanţii guvernului irakian şi cu americanii şi, în pofida diferenţelor existente, să caute ieşirea din impas. Chiar dacă o soluţie rapidă nu se va ivi, va exista măcar o scînteie de speranţă; mergînd mai departe, negocierile ar putea crea o platformă de încredere care ar putea facilita şi soluţionarea altor probleme.