Waterloo-ul lui Barroso

Veritabila bătălie pentru putere dintre Parlamentul comunitar şi Comisia Europeană a fost câştigată de legislatorii de la Strasbourg. Aceştia din urmă l-au întors din drum pe desemnatul preşedinte al forului executiv european, portughezul Jose Manuel Durao Barroso, demonstrând, totodată, celei de-a treia puteri comunitare, mai puţin vizibile, Consiliul European (ce reuneşte şefii de stat şi de Guvern din Uniune), că Parlamentul nu acceptă chiar orice i se impune. Barroso a fost cel care, de fapt, a încasat-o, şi, aceasta, pentru că administraţiile naţionale nu au ştiut să negocieze cu statele care i-au pus la dispoziţie comisari necalificaţi pentru joburile pe care urmau să le desfăşoare. Căci nu doar remarcile controversate despre homosexualitate şi despre rolul şi poziţia femeii în societate, lansate de catolicul Rocco Buttiglione, ci şi lipsa de experienţa a ungurului Laszlo Kovacs sau a olandezei Neeli Kroes au contat în adversitatea euro-parlamentarilor.

Numai cititorii în stele ar putea spune de pe acum dacă cea de-a doua încercare va fi mai norocoasă pentru Barroso. De fapt, chiar şi desemnarea fostului premier de la Lisabona a fost rezultatul ”celei de-a doua strigări”, pentru că, în primă instanţă, s-a mers pe mâna belgianului Guy Verhovstadt. Stă, de fapt, în puterea şefilor de stat şi de Guvern să-i uşureze misiunea portughezului. O primă şansă li s-a oferit chiar la Roma, la întrevederea dedicată semnării textului noii Constituţii comunitare. Dar nu ar fi exclus ca Barroso să le apară, de acum, liderilor europeni mult prea slab pentru o asemenea funcţie. Abia de aici Europa ar intra cu adevărat într-o criză instituţională.

De fapt, ceea ce s-a întâmplat în Parlamentul de la Strasbourg nu este deloc nefiresc pentru o democraţie funcţională. Sigur că, în cele ce urmează, Consiliul European va încerca să demonstreze Legislativului cine, anume, dă tonul în politicile comunitare – da, el, Legislativul poate participa la luarea deciziilor însă trebuie să ştie că este vioara a doua.

Surprinde, desigur, şi maleabilitatea lui Barroso. În numai 24 de ore, portughezul a trecut de la refuzul categoric al oricărei modificări la care ar putea fi supusă Comisia la disponibilitatea de a conlucra cu grupurile parlamentare în vederea identificării unei formule executive funcţionale.

Una peste alta, Barroso porneşte de pe poziţii instabile şi nu va putea înfrunta Parlamentul sau Consiliul European – cel puţin nu la începutul mandatului său – dacă acesta va mai începe, vreodată.

Criza Comisiei Europene demonstrează cât de complicată este cooperarea dintre instituţiile europene şi cât de mult depind, unele de altele. Iar noua Constituţie nu aduce nimic nou în acest sens. Cu atât mai complicate cu cât Parlamentul European nu este nici el unul normal: nu doar interese de grup politic ci şi interese naţionale se înfruntă în legislativul de la Strasbourg. Jose Manuel Durao Barroso pare că a calculat, însă, greşit slăbiciunile acestei instituţii, apropiindu-şi, la Strasbourg, propriul Waterloo.